Regele de argint

Lumină

Capitolul 5.

Lumină

Mă trezisem cu o durere de cap îngrozitoare de parcă aș fi trecut prin al doilea război mondial. Deși îmi simțeam corpul atât de greu, am reușit să mă târăsc până la dulapul meu micuț, schimbându-mă în ceva mai confortabil. Am intrat în baie, lăsând în urma mea un pat nefăcut, haine împrăștiate pe jos și dulapul și mai dezordonat decât era înainte. După ce m-am spălat pe dinți, am pus peria albastră la locul ei și mi-am prins părul, care arăta ca naiba, într-o coadă de cal. Mai aveam o oră până să înceapă școala, așa că am trecut pe lângă cadavrul din hol, înaintând direct spre bucutărie pentru a servi micul dejun, care era format dintr-o omletă. Am lăsat farfuria pe masă, știind că nu aveam timp să mă ocup acum de vase. Luând un tricou albastru și o altă pereche de blugi ce aparținuseră fratelui meu, am fugit afară, trecând pe lângă cadavrul din hol.

Stai un pic. Cadavru? M-am întors rapid pentru a analiza cine se afla pe canapeaua mea.

- "Azefastus!" am strigat speriată. Demonul stătea întins pe canapea, sub forma sa de copil, plin de sânge peste tot. Fața îi era plină de vânătăi, iar pe restul corpului avea tăieturi adânci.. Probabil că, dacă ar fi fost om, ar fi murit pe loc. L-am zdruncinat pentr a-l trezi, dar părea în zadar. "Haide, doar nu ai de gând să mori în casa mea! Te rog.. ridică-te." Am zis încet, cu o voce tremurândă.

- "Stai liniștită, nici eu nu vreau să mor într-o casa ca asta." mi-a spus acesta, deschizând ochii. L-am luat în brațe, fericită că era încă viu. Cred că devenisem prieteni fără să îmi amintesc de ce, dar cred că avea legătură cu ce se întâmplase cu o seară în urmă. Telefonul a început să îmi sune, era melodia Runnin a lui Adam Lambert. Am răspuns imediat.

- "Fatooo! Întârziem! Unde naiba ești? Mihai aproape că m-a lăsat aici singură!" deși eram certată, nu eram tocmai tristă. Întârziam des, deci pentru Miha faptul că nu ajunsesem azi lângă ei nu era un motiv de îngrijorare.

- "Chiulesc la prima oră, Miha! Plecați fără mine, ne întâlnim mai târziu. Paa!" Am închis imediat, fără să las loc de întrebări. Ultimul lucru pe care vroiam să i-l explic Mihăi, era copilul prietenei mamei mele plin de răni.

- "Neîndemânatica e de fapt o rebelă. Ca să vezi." mi-a zis acesta, având privirea sa malefică de demon.

- "Gura demonule, tu n-ai nici un drept să comentezi." Mă simțeam de parcă aș fi sora lui mai mare. Nu era un sentiment prea rău, dimpotrivă, nu mă mai simțeam singură. Aveam nevoie de o familie, iar disperarea mă făcuse să-l aleg pe el familia mea. "De unde ai toate rănile astea?" l-am întrebat suspicioasă. Cu siguranță nu erau de la un om, căci el era un demon, și nici de la un demon, căci el era regele demonilor.

- "Păi ca să vezi. De la motanul ăla." a spus, arătând spre o pisică albă. "E o poveste lungă, așa că așează-te. Apropo, e prima oară când mi-ai spus pe nume." mi-a zâmbit sincer. Îmi plăcea cel gen de zâmbet la el.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

Alergam pe holul principal pentru a ajunge în laboratorul de biologie. Întârziasem mai mult de 10 minute, iar pentru domnul Driopteris însemna crimă curată. Îi ordonasem demonului să stea acasă și, deși nu vroia să mă asculte, rănile lui eu prea adânci pentru a se opune. Am bătut la ușă de trei ori, pregătită de sinucidere. Bine nu sinucidere pe bune, ceva asemănător, dar mai rău. Cine ar fi zis că nu îmi era frică de un demon, dar îmi era de profesorul de biologie. Am auzit un intră scurt, așa că am pășit dincolo de ușă.

- "Mă scuzați că am întârziat!" i-am spus timidă, fără să găsesc nici o scuză. Domnul Felix Driopteris mă privea evident enervat în timp ce eu mă fâstâceam. Nu știu de ce găseam acest profesor înfricoșător, arăta chiar bine, un bărbat de 26 de ani, înălține 1.85, puțin cam slab, păr șaten, ochi căprui, nas mic, gât lung și mâini mari. Cam așa îl vedeam eu.

- "Clara Mădălina Iacobescu! Iar ai întârziat. Spune-mi ce scuză mai ai de data asta?"

Demonul cu care locuiesc de două zile era rănit și a trebuit să îl bandajez în timp ce el îmi povestea despre cum un halos, așa se numea cred, care e acum o pisică adorabilă, l-a atacat, provocându-i niște răni îngrozitoare. Da, scuza perfectă. Dacă eram la o școală de nebuni. Ba nu, da eram la o școală de oameni sănătoși.

- "Eu.. eu.."

- "A fost vina mea, domnule profesor." s-a ridicat un băiat în picioare. "I-am zis că ora se ține în celălalt laborator, fără să știu că ea va crede cu adevărat farsa mea. Vă rog să mă iertați." A spus acesta umil, în timp ce eu stăteam acolo uimită. Despre ce vorbea tipul ăsta cu părul lui vopsit roșcat? Bine, l-am auzit odată vorbind cu ceilalți că nu era vopsit, dar culoarea lui era cam prea roșiatică să creadă cineva că e naturală. Eu știam că roșcații eu de fapt părul mai portocaliu. De fapt eu nu sunt un geniu, iar tipul tocmai mi-a salvat fundul, deci nu e vopsit.

- "Teodorescu, pentru asta ești pedepsit să scrii lecția de astăzi de 100 de ori. Iar tu treci în banca ta." s-a întors spre mine. M-am așezat în banca mea care era a treia de pe rândul din mijloc, în timp ce banca roșcatului era a doua pe de rândul de la perete.

Pe la mijlocul orei, în timp ce proful explica despre sânge, i-am trimis un bilet lui Ionuț Teodorescu. -De ce m-ai ajutat? Noi nu suntem prieteni- Nu a durat mult până să îl primesc înapoi. -Pentru că am nevoie de un mic ajutor din partea ta- Evident că de asta. Teodorescu era în trupă cu viitorul meu soț, deci o prietenie cu el nu îmi strica. -De ce anume ai nevoie?- - Îți spun în pauză-.

Când s-a sunat de ieșire, m-am pregătit pentru discuția cu Ionuț. Nu știam de ce, dar aveam o presimțire sumbră, ca și cum ar trebui să evit discuția asta. Dar în loc să vorbesc cu el, am dat nas în nas cu demonul.

- "Ce durează atât?" m-a certat. "Nu mai ai nimic prin frigder! Iar eu trebuie să mănânc." Era mai ușor când locuiam singură, de fapt.

- "Iacobeasco, cine e ăsta?" m-a întrebat una din colegele mele.

- "Clara e surioara mea mai mare. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene, așa că vreau să o consider pe Clari ca pe o soră" a spus acesta drăgălaș, întorcându-se spre colega mea.

- "Oh, Doamne, Clara, e așa scump. Uite ce ochii albaștri are." a spus o altă colegă. În scurt timp, toate s-au adunat în jurul lui, trâgându-l de obraji, de urechi sau complimentându-l, ceea ce mi-a dat timp să mă strecor afară. Holul aproape pustiu, deși în general nu era așa. În mod normal nu aveai loc de elevii dezordonaţi ce mişunau pe holuri ca furnicile într-un stup.

- "Aici erai." a zis roșcatul, răsuflând ușurat. "Prietenul tău m-a speriat. Credeam că va lua parte la discuție."

- "Cine? Aze... Frățiorul meu mai mic? Nu.. El e un băiețaș inocent. Mai mult sau mai puțin."

- "Bun. Ascultă..." mi-a spus luându-mă de mână, ceea ce m-a făcut să roșesc. Oare avea de gând să-mi spună că mă place? Nici un băiat nu mi-a zis asta până acum, așa că eram foarte emoționată.

- "Doamne, femeile astea sunt mai idioate decât par." am auzit vocea lui Azefastus. M-am întors spre el. Era plin de ruj pe obraji și ciufulit, iar ochii lui erau fixați pe mâna lui Ionuț și a mea. S-a încruntat, apoi dintr-o mișcare, ne-a despărțit mâinile. "Cine ești tu să te atingi de sora mea mai mare?" Eram atât de rușinată de atitdinea lui și îm venea să îl arunc undeva pe cealaltă parte a globului.

- "Ascultă băiețaș, eu și Clara ta avem lucruri importante de discutat."

- "Rith."

Rith? Nici unul dintre nu mai spusese nimic pentru un moment mai lung. Holurile devenseră pusti după ce se sunase de intrare. Nu mai eram decât noi trei.

- "S-a întâmplat ceva?" am întrebat plictsită. Mă săturasem de liniștea asta.

- "De unde știi?" l-a întrebat Ionuț pe demon. Părea speriat și uimit în același timp.

Să știe ce?