Regele de argint

O zi

Capitolul 13.

O zi.

  ✡ 

Ploua. Ploua foarte tare. 

                  Neîndemânatica dormea. Părea atât de liniștită, în timp ce eu stăteam gânditor lângă patul ei. Fusese în stare  să mă accepte, făcuse ceea ce eu nu puteam în continuare. Nu înțelegeam cum putea fi atât de naivă. Probabil că nu aveam să înțeleg asta vreodată, căci eu nu știam decât să mă comport contrar voinței sale. Asta era natura mea. Destinul meu. Destinul unui demon.

            Oare acceptasem pactul ăsta din plictiseală? Pentru că nu știam pentru cine și ce eram invocat? Mă așteptam eu cu adevărat să mă invoce cineva mult mai demn? Sau pur și simplu fusesem prea mult singur în palatul ăla rece și gol?Am ieșit afară, hotărât să mă eliberez de gândurile astea. 

    Un oraș atât de mare, plin de oameni nepăsători și aflați în continuă mișcare, fără o direcție precisă. Să fi muritor... un gând ce-mi dădea fiori în acel moment. Am umblat pentru ore în șir, observând ființele umane, până când nu am mai avut ce observa. Odată cu miezul nopții, nu mai găseam pe nimeni. Sau aproape pe nimeni. Undeva, pe o alee întunecată, am auzit urlete și ceea ce m-a făcut să pornesc în acea direcție era faptul că acele sunete nu erau deloc umane. 

- "Chiar crezi că poți sta în calea noastră?" am auzit vocea unei femei. O femeie demon, mai precis. Purta o rochie, ce lăsa la iveală un piept generos și niște picioare parcă date cu ulei, iar peste o blană neagră. Știam tipul ăsta de demon, era acela care seducea bărbații pentru a-și satisface dorințele, iar printre pământenii ei preferați se numărau adesea cei căsătoriți. Își lăsă părul ei negru să-i acopere unul din ochii albaștrii, apoi îi zâmbi seducător demonului imens din dreapta ei. Acesta era cu mult mai mai decât ființă umană, având doi metri înălțime, iar jumătate din fața lui era plină de cicatrici, inclusiv un ochi scos. Pe lângă armura grea, avea în mână și o sabie imensă, zgâriată în anumite părți și pătată de sânge în altele.

- "Binele va triumfa și de această dată." răspunse o voce rece. Un bărbat și o femeie ce purtau pelerine albe, acoperindu-le fața stăteau în fața lor, arătând superioritate. Fără să mai stea la discuții, cei doi se avântară asupra demonilor, femeia luptând cu demonul uriaș, iar bărbatul cu femeia demon.

Nu fusese o luptă lungă. Femeia ataca continuu uriașul, făcându-l să se dea înapoi. Când acesta nu mai suportă loviturile, o prinse de picioare și o aruncă în perete, dărâmându-l. Fără să mai stea pe gânduri, alergă spre ea, ridicându-și sabia și dădu să o lovească, dar nu reuși, căci misterioasa se ridică rapid în aer, apoi se lăsă lin în jos. Pentru că eram ascuns după un tomberon la depărtare, nu auzi ce spuse, dar păru o rugăciune, iar în scurt timp, o lumină o înconjură.

În același timp demonița se lupta cu bărbatul cu săbii şi părea că bărbatul avea să piardă. Deși lovea fără milă și conducea lupta, aceasta îi făcea avansuri bărbatului, ce păreau să îl jignească mai mult decât să îl încânte. Când acesta nu mai rezistă loviturilor femeii, începu de asemenea să spună o incantație ce aduse lumina albă şi de partea lui.

Lumina venea atât din partea femeii în alb, cât şi a bărbatului şi pentru un moment îi orbi pe cei doi demoni, dar şi pe mine.
Când lucrurile reveniră la normal, ce doi nu mai aveau nici o rană pe ei. Şi mai mult, aceștia dobândiră forțe noi, căci în lupta ce reluă, doborâră demonii cu ușurință. Apoi dispărură misterios.

Am ieșit de după tomberon pentru a analiza ce tocmai văzusem. Demonul mare se transformă în cenușă, iar demonița încă se zbătea între viață şi moarte. M-am apropiat tăcut de ea.