Regele de argint

Zâmbet

Capitolul 3.

Zâmbet

- "Prinde-mă dacă poți!" mi-a spus. Era o provocare, iar eu trebuia să răspund. Era ca și cum viața mea depindea de asta. A ieșit pe ușă, pornind direct spre poteca ce ducea spre pădurea din apropiere. 

- "Aveți grijă. A plouat foarte mult în ultima vreme și pădurea a devenit mai periculoasă." ne-a spus bunica zâmbind, dar eu deja pornisem la drum, ne mai auzind ceea ce spusese frumoasa mea bunică cu părul încă negru. Alergam destul de rapid, reușind să îl văd în față pe fratele meu cu trei ani mai mare cum râdea de mine.

- "Doar atât poți?" a început să râdă, alergând cu spatele. Devenisem atât de enervată, încât am mărit viteza, el făcând la fel. Am alegat foarte mult, până când nici unul nu mai putea respira.  Ne-am oprit amândoi în ceea ce părea inima pădurii. Copacii erau înalți și bogați în ramuri și frunze.  Un fel de ceață de o nuanță violet începuse să cucerească pădurea. 

- "Iuu, ne-am rătăcit?" l-am întrebat, îngrijorată. Totul era învăluit de o liniște de nepătruns, doar pașii noștri se auzeau. "Iuu, cred că mi-e frică!" am țipat către fratele meu. Acesta m-a privit cu ochii lui mari, ce dețineau cerul în ei. Părea că și lui îi era frică, dar nu a recunoscut nimic.

- "Haide, Mădă, e doar o pădure! Nu trebuie să fi așa o lașă." mi-a zis acesta orgolios, ca de obicei. Apoi a tăcut o perioadă concentrându-se în altă direcție. "Ai auzit asta?" m-a întrebat brusc. Dar eu nu auzeam nimic. S-a întors spre dreapta și a început să se concentreze spre acea direcție. Am încercat să fac la fel, închizându-mi ochii și folosindu-mă numai de simțul auzului. Brusc, în toată liniștea aceea, un sunet și-a făcut apariția. Era sunetul apei năvălind cu putere. Am alergat amândoi spre acea direcție, ajungând în mai puțin de două minute lângă un râu larg, ce avea o viteză cutremurătoare și o culoare atât de întunecată.  Cu siguranță acela era rezultatul ploilor recente de care vorbise bunica. "Uimitor."  șoptit fratele meu, fără ca eu să înțeleg acele cuvinte. Pentru mine, acel râu era cu adevărat îngrozitor. 

- "Hai acasă. Nu îmi mai place aici." m-am plâns către Iu, dar acesta nu mă asculta. Se apropia și mai tare de malul râului. Fără să vreau l-am urmat. "Iuu, hai acasă. Iuu!" am continuat să mă plâng, dar eșuând în a-mi convinge fratele.

- "Termină, lașo!" a țipat acesta către mine. Iustin nu obișnuia să țipe la mine, iar eu nu obișnuiam să îl deranjez sau să fiu așa de fricoasă. Dar era ceva la acel râu care nu îmi plăcea de loc. Părea că voia să ne înșface și să ne înece. Am închis ochii și am mai făcut un pas în față, sperând să îi schimb părerea lui despre mine, dar acesta nici nu mă mai privea. Apoi am mai făcut încă un pas.

Un pas.

Când am deschis ochii, pământul se mișca sub picioarele mele ducându-mă direct spre râu. Totul s-a întâmplat atât de rapid, dar eu îmi amintesc fiecare detaliu, ca și cum s-ar fi întâmplat cu încetinitorul. Nu am putut să țip. Tot ce am reușit să rostesc era numele fratelui meu, pe care l-am spus în șoaptă. 

Apoi întuneric.

Apa mă trăgea la fund, luând-o cu mine la vale. Nu eram în stare să înnot. Râul era mult prea puternic pentru mine, dar reușeam să mă mai ridic la suprafață pentru câteva secunde. L-am văzut pe fratele meu cum venea în fugă după mine. De fiecare dată când mă ridicam la suprafață îl vedeam tot mai departe, până când nu am reușit să îl mai văd de loc. Nu mai puteam să înving apa, eram mult slăbită. Devenisem tot mai calmă, nu mai aveam nevoie nici de aer. Brusc mi-am amintit de toți cei dragi, bunica, care mereu ne spunea povești uimitoare, bunicul care ne învăța tot felul de meșteșuguri, mama, mama mea atât de blândă și de Iuu. Voiam să le spun că îi iubesc și că o să îmi fie atât de dor de ei. Am închis ochii, lăsându-mă înghițită de întuneric.