Regele de argint

O zi

Capitolul 21

O zi

✡

Suntem oameni, facem greșeli uneori, învățăm lecții mereu, alteori fugim, ne ascundem, crezând că ne putem ignora responsabilitățile, că nu putem să ne împotrivim destinului, uneori ne trezim pur și simplu fericiți, fredonăm melodii, alteori plângem până la epuizare, singuri sau alături de cineva care să ne susțină cu adevărat, uneori preferăm să fugim, să ne ascundem sub niște măști, să spunem că suntem bine, să zâmbim, când de fapt în interiorul nostru urlăm după cineva care să ne înțeleagă.
Suntem oameni, uneori ne considerăm buni sau poate prea buni, alteori ne credem fără speranță sau alții ne cred fără speranță. Suntem oameni, putem avea foarte multe în comun unii cu alții, dar în realitate suntem complet diferiți, iar fiecare are destinul său.

Suntem oameni, facem greșeli...

Prea multe greșeli ca să le putem duce. 

Mama zicea că orice eveniment nefericit aduce cu sine o lecție și că învățând putem să cunoaștem adevărata fericire. Dar ce se întâmplă atunci când fericirea adevărată a fost chiar distrusă de acea simplă lecție pe care trebuia să o învăț?

- "Iar eu le-am spus că nu se poate." Mergeam alături de Iustin și Miha spre casă, fericiți că sosise sfârșitul de săptămână. În vremea aceea eram încă prea mici pentru a fi învățat fiecare lecție importantă dată de viață.

- "Și te-au ascultat?" Mă apropiasem mult de Miha, chiar dacă la început fusesem invidioasă pe talentele ei și pe aspectul fizic. Descoperisem că nu puteam citi o carte după copertă, iar Mihaela nu mai avea nici un prieten, asemeni mie, deși era o tipă grozavă. Uneori mă întreb dacă singurătatea ne-a apropiat, deși de obicei prefer să cred că faptul că a fost mai mult vorba de o magie.

- "Normal. Doar e vorba de Mădă aici. Nu cred că cineva se poate împotrivi gurii ei mari." a comentat fratele meu râzând. Voiam să-mi cert fratele pentru insulta adusă, când un grup de copii mi-a atras atenția. Trei dintre ei, mult mai mari decât noi, se luat de un băiețel ce părea de-o vârstă cu noi.

- "Haide, îți facem un bine! Dacă ne dai banii tău și îți vei mai lua de mâncare, vei slăbi și astfel nu vei mai fi atât de urât." s-a auzit vocea unuia dintre ei. Înconjurau un băiat blonduț a cărui greutate, triplă probabil decât a mea, părea să îi deranjeze pe ceilalți. Era clar că nu aveau să-l lase în pace.

- "Să-l ajutăm!" am auzit vocea prietenei mele care privea în aceeași direcție. Asta era încă un lucru ce îmi plăcea la ea, deși era o persoana ce putea avea tot ce își dorea, aceasta se limita doar la a fi o persoană bună și de ajutor mereu. Poate că asta era cea mai mare diferență între noi la vremea aia. Sau poate că și acum e la fel.

- "Nu! Nu putem să îl ajutăm. Uită-te la ei, sunt trei și sunt mai mari decât noi." Am încercat să îmi conving prietena punându-mă în fața ei. Dar aceasta a ales să mă ignore pornind direct spre ei.

- "Cine vă credeți să vă luați de el!" a țipa aceasta la el.

- "O să iasă urât." m-am plâns, lovindu-mi fruntea cu palma.

- "Nu mergi să îi ajuți?" m-a întrebat fratele meu care privea calm toată situația. 

- "Să îi ajut? Dar o să luăm bătaie oricum, Iu!" Eram convinsă că totul era fără rost și că cel mai bine era să ne retragem. Am recunoscut în sinea mea că eram o lașă, dar cel puțin eram o lașă întreagă.