Regele de argint

Lacrimă

Capitolul 4.

Lacrimă

Am pus-o pe neîndemânatică pe patul ei, adormită din cauza oboselii. Corpul ei părea atât de fragil, de parcă dacă aș fi atins-o pentru o secundă aș fi distrus-o. Nu avea forme mai deloc, gândindu-mă că nici măcar fizic nu m-ar putea mulțumi neîndemânatica asta. 

M-am întors pentru a-i analiza dormitorul neîndemânaticii. Nu găseai prea multe în el, un dulap micuț și dezordonat peste care erau lipite totul felul de imagini cu ființe umane, o măsuță cu o aparatură necunoscută pentru mine, un scaun, patul și un raft cu cărți. M-am așezat jos, ofând lung. Nici măcar servitorii meu nu locuiau într-o încăpere așa oribilă. Dacă ar știi demonii meu unde aș fi acum, mi-ar plânge de milă. Până și haloșii mi-ar plânge.

M-am apropiat din nou de ea plictisit. Era așa calmă când dormea, ca și cum toate problemele ei se adolescentine se evaporaseră. Rana ei de pe obraz încă era acolo. I-am atins-o cu mâna, apoi i-am vindecat-o. Dar nu mi-am luat mâinile de fața ei. Mă întrebam cum e să săruți o fată așa urâtă ca ea. Când mi-am apropiat fața de a ei, o palmă m-a izbit. Mi-am îndepărtat chipul meu minunat de al ei, pentru a-mi da seama ce e cu palma. Avea ochii încă închiși, iar mâna o ținea în sus.

- "Castraveți murați!" a strigat dintr-o dată. Mi-am dat seama că încă visa și de asemenea că pentru un asemenea corp slab avea o palmă cam puternică, era a doua pe care o primeam de la ea. Neîndemânatica asta... nici măcar nu își dă seama ce au pățit alții numai pentru că m-au privit doar, iar ea îndrăznește să mă lovească.

Amuzat de întreaga situație, am hotărât se explorez orașul. Mi-am luat forma de copil pentru a mă strecura mai bine printre pământeni. 

Era întuneric afară și nu vedeai prea mulți pământeni la ora asta, ceea ce m-a bucurat. Priveam cerul luminat. În Djiar nu puteai să vezi stelele din cauza norilor întunecați ce stăruiau permantent asupra cerului, dar aici pe Pământ, acesteau erau vizibile aproape în fiecare seară. Zâmbetul trist mi-a dispărut de pe chip când una din aceste stele a căzut pe una din blocurile pământenilor. 

M-am lăsat dus de aer direct spre acel bloc, unde am aterizat lin. În fața mea aveam un halos ce purta armură de cavaler alb. Și-a scos sabia, ce era aproape la fel de mare ca halosul și s-a aruncat asupra mea. La început nu am făcut decât să mă feresc, căci lovea cu o putere incredibilă. Și mai mult decât atât, sabia lui era vrăjită, emițând o rază otrăvitoare pentru demoni.

- "Ființă a întunericului, în seara asta ai să mori!" a strigat acesta, pregătit de o lupta mai serioasă. Sabia lui a devenit mult mai luminoasă, iar sub picioarele lui un cerc cu tot felul de inscripiții a apărut. Nu a durat mult până când cercul s-a extins chiar sub picioarele mele, provocând explozii ce m-au zguduit destul de grav.  

Mă luptam cu el, păstrându-mi forma de copil, ceea ce reprezenta o piedică, deoarece aceasta îmi sigila o parte imensă din puterea mea adevărată. Nu aveam de gând să îmi folosesc totuși adevărata formă, nu pentru un amărât de halos. Ghidat de propria mândrie, l-am atacat pe halos, fără să observ că acesta îmi întinsese o capcană.

- "Nina?" Strigasem numele pisicii ce se afla în fața mea. Era imposibil să văd această pisică, ultima oară când o văzusem era acum 100 de ani. Am urmat pisica, alergând pe străzile murdare ale orașului. Un dor imens îmi bântuia inima cu fiecare pas pe care îl făceam. De ce eram tocmai îl locul ăsta? Dar dorul meu se transformase în durere atunci când am ajuns în fața magazinului "Magia". Am încercat să mă apropi de magazin, dar m-am oprit brusc. "Nu!" Respiram greu, și vedeam cum răni îmi apăreau pe tot corpul. "Nu sunt aici!" Mi-am zis, închizând ochii, apoi i-am redeschis, găsindu-mă în fața halosului ce se pregătea să îmi dea ultima lovitură. Am reușit să mă feresc prima lovitura, spre uimirea lui, dar nu eram sigur dacă puteam să mă feresc și de a doua. Cu siguranță era cazul să îmi reiau forma adevărată, pentru că altfel aveam să mor. M-am pregătit să mă transform, când halosul din fața mea a început să strălucească, părând că suferă îngrozitor. Când suferința lui a luat sfârșit, în fața mea nu se mai afla un halos, ci o pisică albă. Pisica a sărit de pe clădire brusc. "S-o crezi tu că scapi." Am luat-o după ea prin orașul întunecat, până când am prins-  într-un colț de stradă. Deși mă așteptam să își reia forma de halos, nu se întâmpla nimic. Pisica era una obișnuită. Am luat-o acasă, pentru a fi sigur că nu se întâmplă nimic.

Nu eram prea sigur de ceea ce mi se întâmplase, un halos mă atacase, revenisem în trecut, iar halosul devenise un simplu animal chiar înainte să-mi reiau forma. 

Fiecare rană ce o avea îmi provoca o durere infinită. De când nu mai simțisem o asemenea durere? Așteptam pe canapeaua din hol ca rănile să mi se vindece, dar cu fiecare secundă care trecea, chinul era tot mai mare.

Târât de suferință spre lumea viselor, am adormit când soarele își arătase primele raze. Dacă aveam să mor, cel puțin o făceam singur.