Regele de argint

Întuneric

Capitolul 6.

Întuneric.

✡

- "Mami! Mami! Uite cât de frumos dansează!" Am spus privind cu atâta dragoste zăpada ce cădea din cer. Puteam privi ore în șir acei fulgi delicați dansându-și primul și ultimul dans al lor.

        Iubeam iarna. Iubeam zăpada albă, pură și atât de moale, dar atât de rece, încât nasul îmi devenea instantaneu roșu.  Iubeam să fac oameni de zăpadă, iubeam să merg la săniuș și iubeam acele sărbători de iarnă ce uneau oamenii. 

Și mai iubeam acest anotimp pentru că atunci am primit cel mai frumos cadou. Acest cadou era o prietenă, o prietenă adevărată. O prietenă care nu avea două picioare, ci patru. Era cățelușă mică, albă, cu blana deasă și ochii căprui. 

        O găsisem pe Leya, căci așa o denumisem, părăsită în zăpadă. Era înfometată și tremura de frig. Mi-a luat mai puțin de trei secunde pentru a mă îndrăgosti de ea. Am luat-o acasă unde am îngrijit-o ca pe o soră mai mică. Timp de patru ani a fost prietena mea cea mai bună pe care am iubit-o la fel de mult cum mi-am iubit mama sau cum îmi iubesc fratele. 

        Dar așa cum iarna mi-a oferit-o pe Leya, așa mi-a și luat-o.

Trebuia să trec strada, la capătul celălalt al trecerii de pietoni unde mă aștepta mama împreună cu Leya care era așa de nerăbdătoare să mă vadă. Îmi amintesc şi acum felul în care se agita pe lângă mama. Trebuia să le povestesc despre nota mea mare pe care o luasem în acea zi. Trebuia să fie o zi atât de frumoasă.. Trebuia. Dar soarta nu e întotdeauna aşa acum dorim noi.

Am pornit în fugă pe trecere, când șoferul unei mașini a venit cu viteză și fiindcă nu m-a observat când am ieșit de după mașina parcată în fața trecerii, nu a oprit.

Dar nu am murit. 

Leya a pornit spre mine, reușind să mă împingă înapoi de unde pornisem, mașina lovind-o pe ea în schimb. Mă salvase, dar cu prețul vieții ei.  În acea zi tristețea și-a implantat sâmburele în inima mea, dând drumul o plantă ce m-a marcat pe viață. Îmi pierdusem cea mai dragă prietenă și nimic din ce puteam eu face nu mai avea să o aducă înapoi. Nici doctorii, nici lacrimile mele. 

        Fiind mică, credeam orice. Poate și acum e la fel.

Mama, ca de obicei, încercase să îmi ridice moralul cu o poveste fantastică de a ei, doar că povestea asta avea ceva mult prea special, ceva ce la vremea aia m-a făcut să cred în mine și mi-a dat un scop în viață.

        "A fost odată ca niciodată...

O împărăție mare și plină de bogății. Iar această împărăție era condusă de un rege cum nu se mai găsea nicăieri în lume, un rege blând și plin de înțelepciune. Se zice că regele își iubea nespus poporul și căuta zilnic soluții ca supușii săi să fie fericiți. Și se mai spune că mai mult decât își iubea poporul, acesta își iubea soția.

Împărăteasa, era o femeie frumoasă, cu părul mai negru ca abanosul, cu tenul ca de porțelan, iar ochii ei aveau noaptea ascunsă în ei. Qiuji, căci ăsta era numele ei, îl iubea la fel de mult pe Dong Tian, deși nu putea să îi ofere ce toată lumea aștepta de la ea: un copil.

Într-o zi de iarnă, când împăratul se plimba în apropierea poalelui muntelui, una din gărzile sale a găsit un copil rătăcit în zăpadă. Majestatea Sa a luat copilul în brațele sale mari, văzând cu ochii lui negri o fetiță cu tenul palid și părul alb. Fetița l-a privit cu ochii ei albaștrii pe rege, chicotind scurt. Iar din ziua aceea, fetița a fost luată la palat și crescută de împărat ca pe propria sa fiica.