Regele de argint

Alegerea - partea a II-a

Capitolul 19

Alegerea - partea IIa

  ✡   

- "Clara..." am auzit o voce atât de cunoscută în capul meu șoptindu-mi numele.

Trecuseră două zile de când mă aflam în templu acela. Două zile în care am primit toată căldura și prietenia oamenilor de aici. Mă simțeam atât de bine și de liniștită în templu, de parcă toate grijile mele și temerile dispăruseră pentru totdeauna. Și totuși nu puteam să nu recunosc că în sinea mea speram ca ceilalți să mă caute.

- "Poate că nici nu au realizat că am dispărut." mi-am spus cu voce tare. "Nu fi prostuță, Clara. Asta e imposibil!" m-am certat, lovindu-mi fruntea cu palma. "Sau poate că nu sunt interesați că mă caute. Sigur le e mai bine fără mine."

Mergând am auzit un cântec superb. O voce atât de liniștitoare se auzea în urechile mele acompaniată de ecoul său. M-am oprit în loc, ascultând acel cântec lin.

- "Atât de frumos..." Am încercat să găsesc sursa vocii, iar cu cât înaintam, cu atât cântecul se auzeam mai puternic. Rapid am ajuns în fața unei uși, iar când am vrut să o deschid, cineva din interior a început să cânte la harpă, făcând acel cântec să sune de două ori mai frumos.

Când mi-am făcut curaj și am deschis ușa, m-am trezit într-o grădină uimitoare. Locul era plin de pomi cu flori roz din care cădeau continuu petale, formând pe jos un adevărat covor. M-am apropiat mai bine de sursa vocii, observând o femeie stând cu spatele la mine și cântând la harpă. Nu am putut să-mi dau seama cum arăta, știam doar că era cu mult mai înaltă decât mine și avea un păr auriu ce îi ajungea până la călcâi. 

- "Așa-i că îi o melodie frumoasă?" Mi-am auzit vocea venind din dreapta mea. Aceeași persoană care arăta exact ca mine, doar cu părul alb, a apărut lângă mine.

- "Iarăși tu?" am întrebat, amintindu-mi de ultima oară când mă întâlnisem cu reflexia mea. Îmi spusese că trebuia opresc Spintecătorii. Dar reflexia nu mi-a răspuns. S-a apropiat ușor de femeia cu părul de aur care încetase să mai cânte. Instinctiv am urmat-o.

Când am ajuns aproape de ea, aceasta s-a întors spre noi, putând în sfârșit să o văd la față. Avea o față copilăroasă, fără vreo impuritate, iar nuanța tenului era la fel de deschisă ca a mea. Aceasta a chicotit văzându-mă, ochii ei verzi strălucind, apoi și-a dus părul blond după urechile ciudate. Acestea erau cu mult mai lungi decât cele umane și nu erau deloc apropiate de cap.

- "Mă bucur să te revăd, Clara." mi-a spus aceasta apropiindu-se de mine. Avea o rochie în două culori, verde și auriu, în stilul medieval și o coroană lipită de frunte cu un cristal verde în mijloc.

- "Să mă revezi? Dar eu nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată."

- "Te-am văzut atunci când părinții tăi te-au născut. Unul dintre cei mai speciali copiii ai mei." mi-a spus aceasta, luându-mă de mână. Mâna ei era atât de caldă și de fină, nu voiam să-i mai dau drumul vreodată. Încă de când îi auzisem vocea acestei femei, mă simțisem complet atrasă de ea.

- "Nu înțeleg! Cine ești tu?" 

- "Flór'iei, zeița Arcașilor." Vocea ei era la fel de jucăușă ca la început. Apoi a întins o mână spre reflexia mea, care, parcă hipnotizată i-a luat cealaltă mână liberă.

- "Zeița Arcașilor? De ce ai fi fost la nașterea mea?" am ridicat tonul, deși nu asta fusese intenția mea, doar că nu mai înțelegeam nimic. Întâi zeița Amarah, iar acum Flór'iei, zeița Arcașilor. De ce voiau aceste ființe să vorbească cu mine? De ce mă căutau tocmai pe mine? Flór'iei s-a uitat de asemenea confuză la mine de parcă tocmai spusese ceva greșit.