Regele de argint

Soare

Capitolul 14.

Soare

✡ 

Bunica mea știa cu adevărat ce înseamnă viața: 

Nimeni nu pleca din casa ei cu stomacul gol.

Fără să nu primească o îmbrățișare.

Fără să nu îi audă cuvintele calde.

A atins sufletul și inima oricui a întâlnit în cale.

Dar nu mai mult decât le-a atins pe ale mele.

- cineva.

 ✡   

- "Clara... Clara...micuța mea Clara." am auzit vocea mamei. Aceasta se afla în fața mea arătând mai frumoasă ca niciodată. Urmele bolii dispăruseră complet, avea obrajii roșii, iar culoarea din ochii ei era mai vie ca niciodată. 

- "Mami? Ești chiar tu?" nu îmi venea să cred că o aveam din nou în fața ochilor mei. Lacrimi se scurgeau pe obrajii mei de fericire și nu am apucat să primesc un răspuns căci pe mine a sărit cățelușa mea dragă, Leya. Aceasta alerga fericită în jurul meu.  Mi-am dus încântată mâinile la gură, nevenindu-mi să cred ceea ce se întâmpla. Amândouă erau în viață. "Cum e posibil aș ceva?" am întrebat pregătită să-mi iau mama în viață. "M-am rugat atât de mult. Cred că e un vis."

- "Din păcate e un vis." mi-am auzit vocea venind din dreapta mea. Când m-am întors m-am văzut pe... mine privind în gol.  Imediat mama și Leya au dispărut, lăsându-ne doar pe noi două... de fapt doar pe mine. 

- "Nu înțeleg... cum poți fi eu când eu sunt eu." am ripostat, însă reflexia mea doar a zâmbit.

- "De unde știi că sunt tu?" m-a întrebat aceasta, băgându-mă în ceață. Dacă nu era eu, atunci cine era? Și cum de arăta exact ca mine? Aceasta s-a întors spre mine, părul ei devenind alb. "Hai să ne deosebim. Eu voi fi tu, ceea care este trecutul și viitorul, iar tu vei fi eu, prezentul. Mă cunoști, ca trecut, dar nu ca viitor. Știi prin ce am trecut atunci când Leya a murit, când mama a murit sau când Iuu a dispărut. De aceea nu voi vorbi despre asta. Dar în schimb trebuie să îți spun despre viitor. Din moment ce tu ești prezentul, tu trebuie să faci pașii spre o eu mai bună. Tu trebuie să oprești pe Spintecători!"

- "Spintecătorii?" mi-am adus aminte brusc că nu era prima oară când mă întâlneam cu mine. În confruntarea cu Rith pățisem exact la fel. Și la fel mi se spuse de Spintecători. Dar cum puteam să îi opresc când nici măcar nu știam ce erau. Am vrut să îi pun atâtea întrebări persoanei ce arăta exact ca mine, dar când să o fac m-am trezit brusc în camera mea.

  ✡   

- "În sfârșit neîndemânatico! Credeam că nu o să te mai trezești! Și îmi e atât de foame." Aze era lângă mine și era la fel de enervant ca întotdeauna. 

- "A fost doar un vis." mi-am zis confuză, ignorând majestatea sa. Apoi treptat mi-am revenit, în timp ce Aze mă privea cu îndoială. M-am ridicat tăcută, gândindu-mă că era marți. Ignorasem școala complet și în curând aveam să fiu dată afară dacă nu făceam ceva. Aproape că uitasem că eu nu eram decât o muritoare simplă. Când am ajuns la baie pentru a mă spăla pe dinți am văzut în oglindă aceeași fată simplă, ciufulită, fără nimic special.

- "Uite ce e, neîndemânatico, nu-mi pasă de tine, dar dacă nu-ți revii și nu îmi faci mai repede de mâncare, te dau afară din casa mea!" a apărut demonul în spatele meu arătând supărat.