Regele de argint

Prietenie

Capitolul 7.

Prietenie

✡

 - "Impo-po-posibil!" a spus Rith, cu vocea-i tremurândă. Era speriat și avea și de ce. 

În fața lui se afla acum o creatură cu pielea atât de albastră, plină de tatuaje tribale, cu aripi atât de mari, ca ale unui dragon și la vârful cărora se aflau pene negre. Avea coarne lungi și gheare ascuțite. Zâmbea superior, dând la iveala colți fioroși. Dar era ceva mult mai înfricoșător la el, ceva ce îmi făcea pielea de găină: ochii lui. Nu mai văzusem niciodată doi ochi plini de atâta dispreț. Era ca și cum acel demon nu mai era deloc Aze pe care îl cunoșteam eu.

- "Nimeni nu îndrăznește să îmi stea în cale" a spus acesta cu o voce atât de haină, de demonică. Un aer greu s-a ridicat în jur.

L-am văzut pe Gin creând un fel de undă în jurul grădinii în care ne aflam. Probabil puterea lui Azefastus se putea observa deja de la distanță, așa că ne camufla. Apoi a luat-o pe Elena din scaun și a adus-o lângă mine. Amândouă trebuia să fim în siguranță aici. Dar... 

- "Stăpânul meu." A spus Rith. Părea atât de disperat, dar asta nu l-a oprit din a se pune în genunchi în fața regelui său. Însă pentru Aze nu a fost îndeajuns. Raze roșii de foc se ridicau în jurul lui, pregătindu-se de atac asupra supusului său.
Rith nu părea mai mare ca mine, semăna mai mult cu un pusti de clasa a X-a. Poate că asta m-a făcut să reacționez, că am fugit de lângă Gin şi Elena. Deşi Aze era în plin atac, am sărit asupra lui, luându-l în brațe.

- "Te rog oprește-te! Te rog, e în regulă acum. E-n regulă..." Deși nu speram la nimic, glasul îmi devenise treptat mai blând. Aze a ascultat de rugămintea mea, ca printr-un miracol şi, încet, înfățișarea de demon i-a dispărut. Acum țineam îm brațe un bărbat foarte înalt, cu părul lung, negru, ce purta doar o pereche de pantaloni, lăsând la iveala un corp bine făcut, plin de tatuaje.

- "Cla-ra" i-am auzit vocea răgușită.  În secunda următoare acesta m-a luat în brațe, strângându-mă atât de tare. Era un sentiment atât de plăcut. A trebuit să mă eliberez din strânsoare înainte ca să devină prea ciudat pentru amândoi.

- "Îmi pare atât de rău" i-am auzit vocea lui Rith care încă stătea în genunchi. "Am fost un prost că nu ți-am dat ascultare, stăpânul meu." Aze nici nu clipit la cuvintele de regret ale supusului său.

- "Îți desfac pactul cu pământeanca. Te azi nu mai ai nici o treabă cu ea.
Am rămas uimită de cuvintele lui Aze. El chiar făcea toată chestia asta pentru mine. Dintr-un motiv sau altul eram foarte fericită. Gin adus-o pe Elena în brațele lui. Acesteia i se citea pe față aceeași urmă de regret ca şi lui Rith.

- "Îmi pare atât de rău. E numai vina mea. Trebuia să înțeleg că răzbunarea nu-mi va aduce corpul înapoi. Nu voi mai fi niciodată la fel.. dar știți ce? Nici nu îmi mai pasă. Voi învăța să trăiesc aşa." Nu părea chiar sinceră, dar cred că într-adevăr regreta că se aliase cu un demon.

- "Aş putea să te ajut... dar trebuie să îmi promiți că nu ai să spui nimic nimănui despre tot ce s-a întâmplat aici sau despre Rith." Gin a vorbit dintr-o dată. Aproape uitasem că arăta acum mult mai uman. Privit de aproape era un bărbat chiar frumos, aproape la fel de înalt ca și Aze și la fel de bine făcut. Avea pielea deschisă la culoare, trăsături fine, părul blond foarte deschis și ochii de culoarea mierii. 

- "Promit. Cu siguranță nu voi spune. Aș vrea să uit complet acest episod. Dar totuși.. cum mă poți ajuta tu? Nu mai vreau alte pacte." Elena părea decisă, dar Gin i-a zâmbit calm, a pus-o în scaunul cu rotile și s-a pus în genunchi în fața ei. Apoi i-a sărutat genunchele și brusc o lumină a apărut un jurul lui. Gestul lui m-a făcut să roșesc instantaneu. 

- "Haide, dă-mi mâna." i-a spus, ridicându-se. Elena a făcut întocmai, și uimindu-ne, aceasta s-a putut ține pe picioare. Era mai mult decât un miracol.

✡

Trei ore mai târziu eram deja acasă împreună cu Aze și Gin care reveniseră la formele de copil și pisică. Părea că nimic din ce se întâmplase mai devreme nu era real. Ca și cum era doar un vis de-al meu sau o poveste de-a mamei. În timp ce eu conversam prin mesaje cu Miha, Gin își lingea lăbuțele, iar Aze se tot agita prin cameră încercând să revină la adevărata sa formă. Gin îmi explicase că nu știa cum de acesta reușise prima dată și nici de ce reveniseră la formele astea. El știa doar să lege blestemul. În mod normal haloșilor le era interzis să se folosească de magie din asta.

- "La naiba! De ce nu reușesc?!" a întrebat frustrat Aze.

- "Poate că are legătură cu Rith." i-am spus plictisită. De fapt eram mai mult decât plictisită, eram obosită. Ziua asta mă epuizase complet. 

- "Gura, neîndemânatico. Tu nu știi nimic." mi-a spus acesta ca și cum eu eram un nimeni. Eram pregătită să ripostez când am auzit două bătăi în ușă. Am deschis rapid, deși eram mai mult ca sigură că nu așteptam musafiri. Dincolo de ușă l-am văzut pe Rith care părea cât se poate dezamăgit. A intrat rapid, înainte ca eu să apuc să realizez ce se întâmpla.

- "Eu.. eu.. îmi cer iertare stăpânul meu!" i s-a adresat acesta lui Aze. "Știu că nu merit nici să mă asculți, dar, voiam doar să spun că dintotdeauna te-am admirat!" apoi a făcut o plecăciune. Aze nici nu l-a privit. A ieșit pe terasă, ca și cum Rith nici nu era acolo. Observând asta, Rith s-a întors spre mine. "Eu nu am pe nimeni. Dintotdeauna am visat să ajung în cavaleria regelui meu.. dar.. acum nu mai am nici o șansă." Îmi părea sincer rău de el.

Adică mai devreme a încercat să mă omoare, dar hei, de ce nu? Adică de ce să nu fiu și proastă pe lângă urâtă?

- "Poți sta aici." i-am zis fără să gândesc. De fapt, era chiar opusul. Ochii lui îmi aminteau de ai mei atunci când îmi pierdusem mama. Nu mai aveam chiar pe nimeni. Simțeam că nu mai aveam nici un scop în viață. Norocul meu a fost bunica care a avut grijă de mine și m-a susținut atunci când aveam cel mai tare nevoie. Bunica a fost ca un înger pentru mine. Acum era rândul meu să fiu unul pentru Rith. Cam ironic, dar asta mă făcea fericită.

- "Chiar pot?" a întrebat acesta făcând ochii mari. 

- "Atâta timp cât nu încerci să îmi faci rău." i-am zis zâmbind, spunând una din glumele mele.

- "Oh! Cu siguranță nu! Nici nu aș îndrăzni!" 

Ei bine, cine ar fi zis că o ajung să locuiesc cu doi demoni și un halos. Probabil că nici Miha nu ar fi crezut asta. Dar sinceră, nu eram tocmai nefericită. Dimpotrivă, în sfârșit nu mai veneam de la școală și găseam casa goală. Până aveam să-mi găsesc fratele, puteam să profit de noua mea familie.