Regele de argint

Furtună

Caputolul 15

✡

Furtună

✡

Nu-mi amintesc prea multe de la înmormântarea bunicii. Sătenii au crezut că era vorba de un animal sălbatic ce o atacase, ceea ce nu m-a mirat de loc. Și eu aș fi crezut la fel dacă eram în locul lor. Dar eu știam adevărul. Acel adevăr întunecat de care nu avea să scap vreodată.

Ploua foarte tare. Era a treia zi după înmormântarea bunicii, iar eu încă mă aflam în fața mormântului ei. Cum puteam să o părăsesc dacă ea nu o făcuse niciodată? Voiam să plâng, dar nici măcar nu mai aveam lacrimi. Ca de obicei, nu eram decât o inutilă, o patetică, nici măcar demnă de milă.

M-am ridicat slăbită în picioare, care abia mai susțineau corpul meu, încercând să-l privesc pe cel care apăruse în spatele meu. Era încă uman, dar din nou corpul lui era cel al unui bărbat. Am făcut un pas spre el, fără să zic nimic, corpul tremurându-mi din toate încheieturile, de frig, de oboseală și poate și de frică. Apoi încă un pas. Și încă unul. Până când am ajuns în fața lui. Îl priveam cu ochii îndurerați, fiind sigură că unui om normal i s-ar fi făcut milă. Dar nu și lui, căci el mă privea la fel de rece precum fusese de când murise bunica. Nici măcar nu mai îmi păsa, nu mai voiam mila nimănui, nu mai voiam nimic.

- "Ai putea să mă omori?" am zis, folosindu-mi ultimele puteri. Glasul meu sunase atât de încet, încât nici măcar nu eram sigură că mă auzise, așa că l-am privit în ochii pentru a-mi da seama dacă îmi înțelesese dorința. Stropi mari de ploaie se scurgeau pe fața lui. Ca și mine, era ud leoarcă și ca și mine, puțin îi păsa.

- "Dacă vrei să mori, descurcă-te singură." a spus într-un final. Nu am înțeles tocmai îmi zisese, dar presupuneam că se referea la faptul că eram prea insignifiantă pentru ca el să se deranjeze.

- "Am priceput." vorbisem la fel de încet. Voiam să merg înapoi lângă mormântul bunicii, dar pur și simplu picioarele nu voiau să se miște. Nu dormisem, nu mâncasem, nu băusem. Am închis ochii, așteptându-mă să cad din orice clipă, când am simțit cum două brațe mari în înconjoară.

- "Ești cea mai proastă pământeancă din câte am întâlnit." Glasul îi era unul blând, trădând în sfârșit adevăratele sale emoții. Apoi m-a ridicat în brațele sale, simțind în sfârșit căldură. Îmi dădusem seama că în realitate tânjeam de mult după asta. Fără să mai aștept, mi-am dus brațele în jurul gâtului lui și când nu credeam că mai am, lacrimi au începu să-mi curgă pe față, contopindu-se cu stropii de ploaie.

- "Îmi e atât de frică, Aze!" părea că vocea mea în sfârșit își revenise la normal. Puteam țipa cât aveam nevoie. Și aveam nevoie, să pot să mă descarc, să pot elimina tot ce strânsesem în mine.

- "Știu." a răspuns acesta la fel de blând.

După acel răspuns scurt, nu s-a mai auzit nici un cuvânt, ci doar plânsetul meu. Plângeam atât de tare, încât puteam fi auzită de la mare distanță. Dar pe Aze nu l-a deranjat. M-a lăsat să plâng până nu am mai putut, până am leșinat.

✡

- "Lasă-mă..." am mormăit somnoroasă, simțind cum ceva îmi gâdilă nasul. O clipă a încetat, gândindu-mă că puteam să mă reîntorc la somn. Apoi iar a început. "Am zis să mă lași" am mormăit din nou, de data asta ceva mai tare. Când am văzut că nu încetează, am deschis ochii, privindu-l pe cel ce îndrăznea să-mă deranjeze somnul.

- "Dar mi-e foame!" s-a plâns Aze, în forma lui de copil. M-a privit cu acei ochi albaștri și inocenți, sperând că o să mi se facă milă de el.