Regele de argint

O seară

Capitolul 20

O seară

✡

- "Cine ar fi zis..." mi-am zis privind luna de pe geamul neîndemânaticii. Să o salvez pe ea și să distrug templul lui Amarah mă epuizase complet, dar simțeam în sinea mea că meritase efortul. Răzbunasem supușii mei și o adusesem înapoi pe neîndemânatică. Nu că trebuia să mă simt foarte mândru că salvasem o biată ființă umană, dar cine mai avea să îmi gătească între timp. Plus, că, în sinea mea trebuia să recunosc că îmi plăcea când nu eram privit cu frică, spre deosebire de ceilalți supuși ai mei. Poate că nu eram în cea mai bună formă, dar aș fi putut să îi fac atâta rău.

Atâta rău.

Atâta rău și totuși, idioatei nu i-a fost frică de mine. Dimpotrivă, a început să țină la mine ca la propria ei familie. Poate că într-un fel era asemeni mie. Când nu mai ai pe nimeni la care să ți, poți începe cu oricine altcineva. Oricum nu ai altă variantă. Sau poate că așa gândeam eu, iar idioata chiar nu își dădea seama de natura mea. Semăna atât de mult cu Elisze.

Mi-am adus aminte de vremurile vechi, când gândurile mele erau cu totul altele. Voiam doar să distrug, să mă răzbun pe cei ce îmi luaseră totul, pe cei ce îmi luaseră fericirea. Îmi ardea inima. Voiam sânge în palmele mele și carne în gură. Voiam foc și scrum să văd în jur. Și cu siguranță ar fi fost tot mai rău dacă Elisze nu ar fi intrat în viața mea. Ea m-a învățat cum să renunț la furia oarbă ce mă stăpânea şi tot ea m-a învățat ce e iubirea.

Mi-am închis ochii, amintindu-mi de prima mea întâlnire cu Elisze.

Stăteam relaxat în mărețul templu a lui Arya, zeița haloşilor. Deși uram haloşii, îmi plăcea să mă relaxez în locul ăla pentru că nu apărea nimeni în jur. Nu era nimeni care să-mi deranjeze momentul de relaxare. Mă credeam atât de superior încât îmi era tot mai greu să fiu înconjurat de demoni slabi ce nu știau altceva decât să îmi stea la picioare și să îmi aducă laude. Dar templul lui Arya, de fapt unul dintre dintre templele măreței zeițe, era perfect pentru nevoile mele. La o zi depărtare de orașul haloșilor, nu mai era supravegheat de mai bine de 10 ani și asta pentru că ultimul preot murise infectat de o boală misterioasă. Cum nimeni nu a descoperit ce adusese moartea, templul rămăsese în paragină. 

Templul era construit pe două etaje, cu ferestre din tavan până în podea, pereții erau din piatră și cum verdeața și umbra erau permanent acolo, asemeni deveniseră verzui. Înainte de ajunge spre el, trebuia traversat un pod tot din piatră, dar unde sub apa nu mai exista. Iar copacii de lângă erau atât de deși și de înalți încât lumina pătrundea cu greu. 

- "Nu crezi că e urât din partea ta să dormi într-un asemenea loc?" Am auzit o voce feminină ce-mi deranja liniștea. Nu mai auzisem o voce de atâta timp. Deranjând un fluture auriu ce tocmai se așezase pe mine, m-am ridicat în picioare pentru a căuta ființa ce în curând avea să moară.

- "Dar tu? Care e scuza ta pentru care profanezi acest important lăcaș?" Am întrebat-o încercând să-mi ascund latura demonică. Toți flurii ce roiau în jurul templului au început să migreze spre străina cu glas fermecător. 

- "Eu sunt noua preoteasă acestui loc. Eu am început să am grijă de el de câteva zile... demonule." Mi-a răspuns insolenta cu un aer plin de sine. Pentru un halos modest, era destul de mândră. Și mai mult, își dăduse seama destul de repede de ce eram. Era păcat. Îmi dorisem să mă prefac un pic. 

- "Și frumoasă, și deșteaptă." M-am apropiat de ea înainte ca ea să realizeze. Preoteasa nu arăta deloc ca un halos obișnuit, pielea ei cu mult mai închisă la culoare, avea ochii mari, de culoarea focului şi părul asemeni sângelui. Devenise intrigant. Dacă era pe jumătate halos. Dar atunci nu ar fi devenit preoteasă. Și-a dat o șuviță după urechii, parcă ademenindu-mă să o ating. Ceva cu singuranță era diferit la ea.