Invaders

3. Darius

Nu pot să dorm. Au trecut deja 4 zile de la întâlnirea noastră, iar aceasta încă își manifestă efectul: nu pot închide ochii pentru mai mult de cinci secunde pe durata nopții. Mi-au intrat extratereştrii în cap. Mi-i imaginez sub diferite înfățişări, iar câteodată am impresia că sunt chiar lângă mine. Concluzia este evidentă. Am înnebunit. Cum voi face față problemei ăsteia? Nici nu ştiu cu ce se mănâncă războiul! E clar că nu sunt pregătit și nici nu am cum să mă pregătesc într-un timp aşa de scurt.

E o situație delicată de care, momentan, nu pot să scap.

La cinci zile după ce am primit vestea de la Caitlyn, aflu că am mai primit ceva: o scrisoare. O scrisoare? Poate o fi de la ea. Deschid uşor plicul, încercând să nu rup conținutul. Scot hârtia împachetată şi citesc rândurile care, deși sunt scrise de mână, sunt redactate foarte ordonat și citeț:

Dragă David,

Dacă ai primit această scrisoare, înseamnă că nu am încurcat adresele şi că totul este în regulă. Ne vedem în parcul de lângă liceu, la ceas, la ora 17:00. Să nu întârzii!

Cu drag,
Darius

Singurul lucru care îmi venea în minte după ce citisem scrisoarea era întrebarea: cine e Darius? Nu am întâlnit nici o persoană cu acest nume până acum. După aproximativ o oră de la primirea scrisorii, aflu că şi Caitlyn, Alex şi Michael au primit una aproape identică, ceea ce înseamnă că, dacă nu am fost singurul destinatar, totul e în regulă... Aşadar, am început să mă pregătesc pentru ora 17:00, lăsându-mi temele şi celelalte responsabilități pe mai târziu. Acestea puteau să mai aştepte, prioritară era întâlnirea. Aşa că mi-am făcut repede un duş, am mâncat ceva şi am plecat.

Am luat, ca de obicei, autobuzul pentru a ajunge la intrarea în parc, pe tot parcursul drumului ascultând muzică şi analizând lumea din jurul meu. Lângă mine stătea o femeie în vârstă, citind, captivată, dintr-o carte. Părea speriată. M-am uitat mai atent la coperta volumului, încercând să îmi dau seama care era titlul acestuia, însă efortul meu a fost în zadar. Mâinile zbârcite şi trecute prin viață acopereau majoritatea literelor, astfel încât nu aveam nicio şansă să aflu. Poate era o carte de dragoste. Sau una horror, deşi mă îndoiesc de acest lucru. La cât de firav e trupul bătrânilor, nu cred că ar rezista la o asemenea doză de adrenalină.

Fiind foarte curios, mi-am luat inima în dinți şi am intrat în vorbă cu bătrâna:

– Nu vă supărați, vă simțiti bine? am întrebat eu îngrijorat.

Bătrâna nu a reacționat în niciun fel. Am început, aşadar, să o analizez mai bine şi am observat într-un final un aparat destul de ciudat fixat în urechea acesteia: era surdă. Dar aceste aparate auditive nu ar trebui să ajute persoanele cu dizabilități să scape de acest defect? Probabil că era foarte învechit şi nu mai avea nici un efect asupra auzului acesteia.

Am renunțat să o mai privesc pe bătrână fiind atent la ce am eu de făcut. Mai aveam 2 stații. Timpul trecea destul de greu în acele momente, poate şi pentru că nu îmi găseam o ocupație.

După lungi aşteptări, autobuzul a ajuns la destinație la ora 16:57. Perfect. Trei minute erau suficiente pentru a ajunge la ceasul din parc. Am coborât şi am intrat imediat. Era o atmosferă apăsătoare. Nu prea era lume în parc, decât nişte pensionari ce hrăneau cu bucățele de pâine porumbeii. Vedeam ceasul şi grădina din jurul lui de la distanță însă nu vedeam pe nimeni în preajmă. Apropiindu-mă mai mult, am observat că cineva stătea pe o bancă. Era chiar Caitlyn. Am grăbit pasul pentru că eram nespus de bucuros să aflu că nu eram singurul musafir sosit.