Invaders

7. Misterul catacombelor din Paris

Stăteam pe scaunul meu moale de la fereastră, sorbind încet din cafeaua amară și neagră, gândindu-mă întruna la catacombe. Locul de sub capitala Franței unde noi trebuia să mergem îmi dădea fiori. Curios, am intrat pe internet să aflu cât mai multe despre aceste tuneluri misterioase, dar nu am găsit foarte multe informații utile. Știam doar că o parte dintre acestea pot fi vizitate de către turişti, dar mă aşteptam ca bucata lipsă din tableta K să se afle chiar în partea neagră a monumentului franțuzesc. Tindeam să cred că ne vom petrece majoritatea timpului printre pereții vechi şi bântuiți ai catacombelor.

Am luat încă o gură de cafea, privind în acelaşi timp cum mama mea intră în dormitor și se așază pe celălalt scaun din jurul mesei.

– David?
– Da, răspund eu încet şi puțin confuz.
– Am observat că în ultimul timp nu mai comunici cu mine... Pleci de acasă foarte des, iar asta mă îngrijorează foarte tare. Ai ceva să-mi spui? mă întrebă mama pe un ton destul de calm şi prietenos.
– Nu, mamă. Totul e în regulă. O să vezi, o asigur eu sorbind încet din cafea.
– Nu te cred.

O replică greu de digerat. Mama nu mă credea şi acest lucru era destul de grav. Simțea că ascund ceva față de ea şi nu putea trece aşa uşor peste asta. Însă nu îi puteam spune despre invazie şi despre călătorie, pentru că era evident că nu m-ar fi lăsat să particip și că răspunsul ei ar fi fost un categoric „nu". Singura variantă era să fug de acasă pe toată această perioadă de timp. Am să îi explic eu mai târziu care a fost toată treaba...

– Ai pățit ceva? mă întrebă insistent mama, însă eu nu-i răspundeam.

Gândurile mele erau îndreptate asupra a ceea ce trebuia să rezolv eu pentru o întreagă planetă. O planetă care habar nu avea de ce are să se întâmple în viitorul foarte apropiat.

– David! Cu tine vorbesc! țipă mama, lucru care m-a făcut să mă ridic brusc de pe scaun şi să ies cu paşi de uriaş din camera mea.

Plănuiam să ies din casă cât mai repede, pentru că timpul era prețios, iar orice discuție prelungită cu mama putea să ducă la o divulgare a secretului. Ea țipa după mine, însă eu nu o auzeam, nu mai voiam să o aud. Aveam un scop foarte bine stabilit şi nu puteam să dau greş din cauza ei. Era ca un pion ce îmi stătea în cale, punând tot felul de întrebări stupide.

Până să deschid uşa şi să dispar de tot din casă, am ținut totuşi să îmi iau rămas-bun de la mama, doar pentru o perioadă de timp... Sper.

– S-ar putea să nu mă mai întorc... Dar să ştii că o să fac tot ce îmi stă în putință ca voi să fiți în siguranță. Te iubesc!

Mama nu înțelegea. Probabil credea că sunt nebun. A murmutat ceva preț de câteva secunde timp în care am părăsit apartamentul. Niciodată în viața mea nu făcusem asemenea lucru, însă era pentru binele ei şi al lumii întregi.

Fugeam ca un câine turbat spre fosta fabrică de pâine unde se afla nava lui Darius. Parcă nu mai eram eu. Devenisem o altă persoană, una mai războinică şi rece... În jurul meu numai oameni grăbiți, la fel ca mine. Trafic mare. Străzi presărate cu maşini de toate culorile. Clădiri din care ies oameni trişti, istoviți, probabil cu gândul la casă, locul pe care eu îl părăsisem cu câteva minute în urmă.

M-am oprit din alergat în momentul în care am zărit fabrica părăsită. Mă simțeam epuizat, dar în acelaşi timp fericit să observ că nimeni cunoscut nu mă urmărise! M-am asigurat încă o dată de acest lucru și apoi am pornit spre fosta fabrică de pâine.

Am ajuns la baza navei gâfâind uşor, observându-i, totodată, şi pe Caitlyn, Alex şi Mike, îmbrăcați în nişte uniforme destul de ciudate, dar inedite. Un fel de costum de spion foarte bine echipat, de culoarea neagră, cu câteva tente de roşu la nivelul umerilor şi genunchilor. Se pare că sosisem ultimul de data aceasta.