Invaders

5. Capcana

– Alo? întreb eu, aşteptând să aud vocea din spatele apelului.

Degeaba. Nu se auzea nimic în afară de o muzică stranie pe fundal: un fel de vioară stricată, care crea, alături de un pian dezacordat, un duet de jale. Eram pe punctul de a încheia „conversația" când, deodată, se auzi o voce cunoscută.

– Bună, David! Sunt Nicky. Scuze de aşteptare, dar am avut nişte probleme până să răspund.

Nicky? Care era motivul pentru care m-ar fi sunat la ora asta? Curios fiind, am intrat în discuție:

– A, hei, Nicky! Dar... ce surpriză! Cu ce ocazie? întreb eu, alegându-mi cu greu cuvintele.

E adevărat că nu mai vorbisem la telefon cu Nicky până acum, dar este la fel de adevărat şi faptul că mie nu îmi place acest stil de a conversa cu persoane. Prefer mai mult mesajele.

– Scuze că te sun aşa de dimineață, dar trebuie să ne vedem neapărat! Vreau să îți povestesc ceva!

Ceva? Asta poate să însemne orice. Apelul lui Nicky devenea din ce în ce mai ciudat. Ea nu obişnuia să mă sune pentru a mă pune la curent cu tot ce se întâmplă în jur. De obicei îmi trimitea un simplu mesaj. Poate sunt eu prea paranoic. Poate chiar vrea să ne vedem şi poate chiar s-a întâmplat ceva. Poate...

Până la urmă nu am mai stat pe gânduri şi i-am răspuns afirmativ. Mi-a dat o adresă inedită, un loc unde nu mai fusesem până acum.

M-am dus până la baie și mi-am făcut un duş rapid. Însă, în timp ce mă clăteam pe față, am observat ceva ciudat: ochiul drept mi se înroşise. Era un semn. Nu ştiam dacă e de bine sau de rău, dar am încercat să ignor detaliul și m-am pregătit să ies pe uşă.

Afară era... ceață. O ceaţă destul de densă, care ajungea până la vârful capului meu. Nu puteam să văd mare lucru, aşa că m-am bazat pe faptul că nu voi lovi pe cineva din greşeală. M-am uitat pe Google Maps ca să aflu dacă acea adresă chiar există. Am aşteptat, timp de câteva secunde, ca GPS-ul să găsească locația, şi am răsuflat uşurat când am văzut drumul trasat pe hartă pe care trebuie să-l parcurg pentru a ajunge acolo.

A trebuit să iau câteva autobuze, pentru că traseul era destul de întortocheat și lung. Locația era undeva la capătul oraşului, spre sud. Iar eu locuiam în partea de nord. Îi voi mulțumi cu siguranță lui Nicky pentru această călătorie spectaculoasă... Nici nu voiam să ştiu ce se poate afla în respectivul loc. Poate că era un nou mall apărut în oraş, sau un parc. Ceva totuşi trebuia să fie. Doar nu m-a invitat la iarbă verde în mijlocul lui septembrie, când toamna îşi conturează apariția... Totuși, mă aşteptam la orice din partea ei.

Era ora 12:09 când am ajuns la destinația propriu-zisă. Şi nu era un mall sau un parc, ci... o gară. O gară părăsită. Mi-am dat seama de asta după şinele de tren ruginite şi aproape îngropate în pământ, scaunele vechi, prăfuite, unele rupte şi aruncate la câțiva metri depărtare, altele intacte.

Mi-am petrecut câteva minute bune inspectând gara şi, în acelaşi timp, aşteptând-o pe Nicky. Însă nu mă simțeam singur. Aveam impresia că mai e cineva acolo, bine ascuns. Oare o fi un krussalian? Darius ne-a spus să avem grijă, pentru că o parte din ei au sosit deja. Gândindu-mă la această posibilitate, aud deodată un plânset de fată. Pentru un moment, am schițat un mic zâmbet pe față, deoarece credeam că este Nicky. Dar era cu totul altcineva. M-am apropiat ca să văd despre ce e vorba.

O fată de vreo cincisprezece ani plângea pe un scaun de pe peron. Era frumoasă. Avea un păr brunet, uşor ondulat şi destul de lung. Pielea ei era albă ca laptele, fapt care mă sperie puțin. Fata observă că mă apropiasem şi tresări, ridicându-se de pe scaun. Atunci i-am văzut ochii, rămânând fermecat. Culoarea lor era asemănătoare cu cea a smaraldului, un verde pur care strălucea neîncetat. După ce ultima lacrimă se scurse de pe fața sa catifelată, am spus: