Invaders

18. Revedere

Stăteam nemișcați pe marginea navei, privind cum ploaia de săgeți străpungea oceanul cu atâta ușurință. Știam că vor veni și după noi, însă încă îmi era neclar ce urmăreau cu adevărat.

– Ce putem face? întrebă disperat Mike.
– Momentan nimic. Așteptăm.

Era tot ce mai aveam de spus. Ajunsesem în punctul în care nu mai vedeam nicio soluție. Îmi era teamă. Îmi era teamă că Darius nu va mai ieși din adâncurile oceanului niciodată. Îmi era teamă că Terra va dispărea. Îmi era teamă că nu voi mai apuca să o văd niciodată pe Caitlyn. Să stau lângă ea. Să-i spun că totul este în regulă. Și că vom merge în sfârșit acasă.

*

Darius încă se afla în acel hol, în compania creaturii. Căutasem câteva ceva despre aceasta. Însă prea multe nu erau de spus. Se înrudea într-un fel cu acel Kalula din catacombe. Însă nu mă liniștea cu absolut nimic acest fapt. Erau doar detalii trecătoare. Iar în privința lui Darius nu era nimic sigur. Știam că va urma să lupte până la moarte pentru Dayana, însă nu trebuia să uite de scopul inițial pentru care venise.

– Acum, dacă tot am rămas doar noi doi, propun să facem cunoștință, a spus Darius pe un ton ironic.
– Nu trebuie să îmi spui numele. Te cunosc foarte bine, băiete. Tot ce trebuie să știi e că azi, regele gardian va sfârși cumplit în ghearele lui Dodo.

Darius privea mirat.

– Cine e Dodo?
— Eu! Demonul apelor Atlanticului.
– Sau poate pasărea crăcănată a apelor Atlanticului, răspunse Darius distrându-se pe cinste din pricina numelui haios al creaturii.

Reacția astirianului îl înfurie rapid pe Dodo, acesta nemaiașteptând un alt schimb de vorbe. În câteva secunde, își ocupase mâna dreaptă cu o sabie de solzi, sărind la gâtul lui Darius. Cele două arme s-au întâlnit printr-un sunet neplăcut ce semăna destul de bine cu frecarea a două cuțite imense. Darius s-a opus atacului în timp record, încercând din răsputeri să mențină sabia lui Dodo cât mai departe de trupul lui. Nu se știa ce efecte putea avea acea armă asupra unui organism, mai ales dacă ne referim la faptul că materialul din care era confecționată reprezenta un amalgam de solzi.

– Văd că ai destul de mult tupeu, băiete. Să râzi cu o asemenea nerușinare de demonul apelor e un lucru de neiertat.

Darius rezista presiunii la care era supus. Privea creatura direct în ochii roșii ce ardeau de furie și răzbunare. Simțea cum mâinile îi cedau dintr-o clipă-n alta, amorțind până în vârful degetelor. Efortul se citea pe fața lui. Câteva picături de sudoare se scurgeau pe tâmple, traversând un drum întortocheat până la bărbie. În ciuda numelui nostim, Dodo avea o forță incredibilă. O forță căruia Darius nu-i mai putea face față. Sabia îi atârna atât de greu în mână. Simțea cum brațele începeau să-i tremure, mai că dădea să se scurgă sângele pe degete. Astirianul a mai rezistat până într-un punct în care și-a dat seama că nu va ajunge prea departe dacă va sta într-un loc și nu-l va lua în vreun fel în surprindere pe demon. Așa că a făcut un salt în spate ca fulgerul, înfigându-și sabia în podeaua de safir, semn că dorea o pauză.

Răsufla greu, deși nu realizase mare lucru până atunci. Cu toate astea, era epuizat.

– Să-nțeleg că renunți? îndrăzni să-ntrebe Dodo.

Întrebarea nu făcu decât să-l înfurie pe Darius. Își amintise de tableta K, dar mintea îi fugea mai mult către Dayana. Nu voia să-l privească în ochi pe demon. Prefera să stea cu capul plecat, nu neapărat pentru că se simțea inferior creaturii, însă pur și simplu nu-i făcea deloc bine. Se gândea la tot felul de scheme și tactici, dar niciuna nu-i surâdea. Chiar dacă ar fi folosit închisoarea mentală, nu ar fi avut forța necesară să o mențină la cote maxime și, în același timp, să aplice o lovitură sinonimă cu victoria. Poate lama de diamant. Ce-i drept, era o abilitate puternică, dar previzibilă. Era atât de enervantă situația.