Invaders

10. Ajutor de pe Astiria

Zâmbeam alături de Darius. Victoria era cu siguranță a noastră. Reușisem, într-un fel sau altul, să-l doborâm pe Kalula și, totodată, să răzbunăm toate sufletele pierdute în adâncurile catacombelor care au avut de suferit asemenea tortură. Eram, totuși, împăcat cu gândul pe jumătate pentru că misiunea era de departe de a fi terminată. Trebuia să găsim, într-un final, piatra lipsă din tableta K.

- După părerea mea, nu ar trebui să fie prea departe de zona asta. Alex a avut clar un scop pentru care a ajuns aici.
- Așa cred și eu, îi răspund eu lui Darius.

Simțeam că finalul misiunii noastre era aproape. Doar câțiva pași înainte și bucata de rocă era a noastră. M-am uitat din întâmplare pe ecranul mobilului GPS folosit de Alex și am observat multitudinea de alarme anulate la intervale de câteva minute. I le-am arătat și lui Darius în cel mai scurt timp, acesta dumirindu-se definitiv în legătură cu prezența lui Alex în zona lui Kalula. A vrut să recupereze de unul singur bucata lipsă.

- De ce să fi făcut asta? mă întrebam eu.
- Nu știu nici eu ce a fost în capul lui, mă completă Darius. Și cel mai grav aspect dintre toate e faptul că am pierdut timp enorm în catacombe.
- Da, așa e...aprob eu.
- Însă nu trebuie acum să ne mai plângem. Să găsim întâi de toate piatra și după să ne ocupăm și de Alex. Părea a fi într-o stare destul de gravă.

Am dat hotărât din cap și am pornit împreună în întunericul de după cele două porți de fier. Priveam şi mă minunam de fiecare dată când zăream câte două-trei trupuri fără viață ce zăceau pe jos. Atât de singure şi lipsite de ajutor. Multe dintre ele, însă, aveau o vârstă de putrefacție destul de înaintată; puteam vedea cu ochiul liber pielea uscată şi mumificată care îmbrăca un corp anorexic, toți muşchii şi organele fiind atrofiați. Îmi era aşa milă de tot ce se petrecuse aici ani buni la rând, însă Darius m-a menținut cu picioarele pe pământ, amintindu-mi de ce suntem cu adevărat aici.

- Piatra pare că se află în fostul bârlog al lui Kalula. Cel puțin aşa arată pe hartă.
- Cât de departe e de aici? întreb eu.
- Vreo cinci minute de mers, îmi răspunse Darius.

Mi-am întors privirea înapoi către adâncul tunelului, fiind puțin deranjat de mirosul de cadaverină emanat de morți. Cu toate astea, ritmul paşilor mei nu-şi schimba viteza în vreun fel. Încercam să fac față mirosului îngrozitor şi să nu mă plâng ca un copil de generală...Mă întreb, totuşi, ce ar spune mama de expediția mea în nişte locuri atât de sinistre ca acesta. Şi cu toate astea, ar putea fi invidioasă pe mine prin faptul că acum mă aflu în Paris, oraşul viselor ei. Ar fi dat orice să-l viziteze măcar pentru o zi. Situația financiară a fost un mare motiv pentru care nu a vrut să realizeze niciodată acest pas şi...probabil...am fost şi eu cel care a oprit-o. Mama mea a considerat că şcoala este mult mai importantă pentru dezvoltarea mea decât o vacanță extravagantă în unul dintre cele mai vizitate oraşe din lume. Iar pentru asta, îi mulțumesc.

Continuam să mergem prin tunel, încercând, totodată, să evităm cadavrele care încă mai presărau drumul întunecos. Nu îmi venea să cred cât de multe vieți a putut lua monstruozitatea aia. Pe măsură ce înaintam, numărul lor se diminua însă vechimea creştea considerabil. Unele dintre ele nu mai erau decât nişte umbre cu forme distinctive, gata să se transforme într-un praf alb, ca nişte oase fărâmițate. După vreo două minute de mers și inspectat, am ajuns la o intersecție de trei tuneluri, moment în care Darius a luat din nou mobilul în mână pentru a se uita cu atenție care era calea către bârlogul lui Kalula. 

- Pe hartă nu apare nicio interseție pe o rază de câțiva kilometri buni, tresări Darius uimit. 

Am deschis ochii larg.