Invaders

6. Ultimul instructaj

– Capu' jos! strigă Michael speriat.

Însă nu am răspuns din punct de vedere fizic la mesajul primit fiind, aşadar, împins într-o parte de Michael. Am căzut pe asfaltul rece, de un gri închis, încercând din greu să deschid ochii din cauza șocului suferit. Timp de câteva secunde am zăcut pe scările din fața blocului meu până când l-am zărit pe Michael, oferindu-mi o mână de ajutor. M-am ridicat greoi, rezistând cu brio durerii groaznice de genunchi ce mă apucase nu de foarte mult timp.

Imediat ce mi-am revenit, am analizat zona cu atenție. Nu era țipenie de om. Tot ce puteam observa erau doar câteva magazine închise, în fața cărora își petreceau veacul doi-trei câini slabi și bătrânicioși care își dădeau o ultimă suflare la margine de drum. Noaptea se instalase deja. Puteam auzi cum greierii își încep spectacolul muzical într-un ritm destul de alert, dar și... zgomotele produse de Michael atunci când acesta își sufla nasul. Da. Vechea problemă revine.

David

– Alex! Michael! strigam eu îngrijorat către prietenii mei, care părea că leneveau pe treptele neregulate ale blocului lui Alex.

După foarte multe încercări de a lua contactul cu cei doi, Darius a intervenit, spunându-mi că ar putea suferi în urma șocului produs de bomba ce era gata să îi ucidă. Adevărat. Fumul cenușiu și dens se putea observa cu ochiul liber de la zeci de metri depărtare.

Frica mă cuprindea din nou. Se pare că aceşti extratereştri îşi doreau să ne vadă morți chiar înainte de a ne începe expediția în căutarea bucăților tabletei K. Tableta K, tableta K, tableta K... Numai la asta mi-a stat gândul de când am aflat uimitoarea poveste despre ceea ce o să se întâmple și mai ales despre ce trebuie să facem noi în legătură cu invazia extraterestră.

Într-un final, eu, Darius și Caitlyn am ajuns la locul cu pricina. Bomba distrusese o bună parte din intrarea blocului şi trezise locatarii, care acum mişunau neîncetat pe scări şi în apartamente. Totul era o zarvă cumplită, un fel de mişcare browniană.

– Ar fi bine să părăsim pentru un moment acest loc. Nu am vrea să audă şi ceilalți ce s-a întâmplat cu adevărat, ne sfătui Darius, care ne îndrumă în cel mai scurt timp către un spațiu verde nepopulat şi greu de văzut.

Teama continua să crească. Mă simțeam într-un fel vinovat de cele întâmplate. Ceea ce era și mai îngrijorător era faptul că nu venise doar un krussalian pe Pământ, ci vreo 10-20, poate chiar mai mulți.

– Sunt... Atât de... Șocat, murmura Michael, încă sub asediul sunetului produs de bombă în urmă cu câteva minute.
– E normal, bomba aproape că v-a nimicit, continuă Darius. Important e că ai observat la timp, iar acum sunteți aici, cu noi.
– Nu te supăra, Darius, dar mie deja mi se pare că ne afundăm prea mult în necunoscut. Pentru nişte adolescenți, cel puțin, e prea periculos şi nu aş vrea să mor din această cauză. Am liceu, am activități importante... Nu îmi stă capul la aşa ceva, zise Alex.
– Eu vă înțeleg pe toți. Ştiu că nu e uşor. Dar gândiți-vă ce mândră ar fi întreaga lume de nişte tineri ca voi. Voi chiar nu înțelegeți că sunteți speciali din punctul ăsta de vedere?

Darius încerca de fiecare dată să ne convingă că noi suntem aleşii. Că noi trebuie să continuăm acest drum pe care l-am început. Că noi avem puteri supranaturale. Că noi putem salva lumea de la marea invazie.

Mă uitam în jur şi nu puteam observa decât ce se petrecea și în interiorul corpului meu. Teamă și oroare, îmbibate într-un burete umed care şterge încetul cu încetul umanitatea. Totuşi, simt şi o dorință de răzbunare la fiecare individ. Le privesc ochii şi văd cum acel spirit de război renaşte cu fiecare dezastru produs de aceşti nemernici.