Invaders

20. Vești cumplite

Tic-Tac. Tic-Tac. Timpul se scurgea la fel de repede ca speranța că Darius va ieși la un moment dat la suprafață. Am decis să mai aștept un minut în plus. Două. Cinci. Zece. Și uite așa trecuseră aproape treizeci de minute de când stăteam pe marginea navei, așteptând un răspuns din partea oceanului. Săgețile continuau să perforeze apa tulbure, diminuându-se din ce în ce mai tare ca număr cu cât așteptarea devenea mai lungă. Nu îmi puteam da seama de unde veneau, cine era făptașul acelei zarve cumplite din mijlocul Atlanticului și cum puteam noi să le oprim. Toate gândurile mele se îndreptau către Atlantida.

Alex și Mike stăteau pe lângă mine, exprimând mult mai multă agitație decât ceea ce puteam eu să exteriorizez. Nu voiau să ia un loc nici în ruptul capului. Mă enerva într-un fel agitația de care dădeau dovadă, însă nu puteam să-i judec. Fiecare persoană reacționează diferit în situații limită. Și nu sunt de condamnat. Poate că eu ar trebui să nu mai exprim atâta calmitate și să acționez în vreun fel. De parcă mi-ar veni vreo idee...

Săgețile negre s-au oprit, la un moment dat, lăsându-se un fel de pâclă cenușie peste întreaga regiune. Observam cum își mărea exponențial suprafața, apropiindu-se ușor - ușor de noi, înghițind fără milă tot aerul proaspăt din jur. Semăna cu o adevărată apocalipsă. Inima începea să pompeze din ce în ce mai mult, ajungând în starea în care să simt cum vrea să-mi părăsească trupul. O luasem razna.

Mi-am întors din nou privirea spre ocean, în speranța că poate de data asta voi avea noroc. Un fel de umbră se ivi la câțiva metri de navă, colorând într-un albastru cenușiu acea porțiune a oceanului. Dimensiunile nu erau foarte mari, dar nici neglijabile. Mi-a luat destul de mult să-mi dau seama ce era, de fapt, acolo până când o persoană a ieșit la suprafață, străpungând destul de moale acea zona umbrită. Era momentul potrivit să intervin. Eram sigur că individul avea să vină din Atlantida, probabil cu vreo veste din partea lui Darius. Mă mai liniștisem puțin.

– Aici! Aici suntem! strigam eu ca besmeticul încercând să-i atrag atenția străinului să-și îndrepte privirea înspre mine. Niciun rezultat.

Plutea fără nicio grijă. Dădea senzația că doarme însă ochii îi avea deschiși. Din câte observam, privea în sus, către cer. Mike și Alex au continuat să strige către acesta, însă individul nu se clinti din loc. Ușor - ușor, liniștea mea de mai devreme s-a transformat din nou într-o panică necontrolată. Mi se părea, pe de o parte, foarte nepoliticos comportamentul acelei persoane însă, pe de altă parte, aveam un sentiment neplăcut față de ceea ce urma să văd.

– Mă duc până la el. Voi stați aici și păziți nava, interveni Alex.
– Sigur! am răspuns amândoi în cor.

Ne-am uitat cum Alex s-a avântat în imensul ocean, încercând să ajungă în zona străinului care plutea pe apă. Cum veștile nu aveau să vină prea curând, l-am lăsat pe Mike singur câteva secunde și am intrat în navă. Căutam cu disperare cele două bucăți din tableta K pe care le colectasem până atunci. Nu știu de ce, dar mă tot încerca o teamă nejustificată. Am răscolit aproape toată camera principală încercând să dau de ele, găsindu-le, până la urmă, într-un ghiozdan sprijinit de canapeaua albă. Le-am scos brusc și le-am ridicat la nivelul ochilor pentru a le analiza. Cele două păreau să se întrepătrundă perfect pe o latură, însă nu asta mă interesă pe mine cel mai mult. Căutam o scrijelitură, un mesaj, un indiciu care să ne îndrume către un scop anume. Simțeam deja că fac toată această muncă absolut degeaba iar încrederea în Darius scădea cu fiecare secundă scursă din zi.

Am așezat încet cele două bucăți de rocă pe masa din sticlă, reușind să nu las nicio urmă de zgârietură. Am unit din nou piesele având impresia, pentru un moment, că mă joc cu lego. Încă țin minte cât de mult puteau să-mi placă prostioarele alea colorate la zece ani. Totuși, n-am ce spune. Acele chestiuțe chiar mi-au dezvoltat creativitatea. Trecând înapoi în prezent, am început să șterg tot praful ce se așternuse pe cele două roci, observând după ceva timp niște forme ce păreau a fi niște litere. N-am apucat să descifrez ce se afla acolo, fiind derutat de strigătele disperate ale lui Alex ce veneau de afară.