Invaders

19. Chemarea trecutului

Liniște. O liniște atât de apăsătoare. Mai apăsătoare decât cea de la o înmormântare. Întotdeauna am perceput mai multe tipuri de liniște. Și din proprie experiență pot spune că fiecare mă provoacă la haos, însă întotdeauna am rezistat tentației. Pe una dintre ele o întâlnesc în serile de iarnă. Stând în casă, la căldură, în timp ce afară ninge năprasnic. Altă liniște ar fi cea de pe timpul verii. O liniște răcoroasă, la mare, pe șezlong, citind o carte. Iar ceea ce numesc eu liniște tulburătoare este cea pe care o asociez cu un calm dinaintea unei furtuni. Este, probabil, cea mai terifiantă dintre toate, însă îmi dă cele mai multe motive să-mi trăiesc viața la intensitate maximă. Asta atunci când este cazul.

Un aer rece a pătruns în cameră, menținându-se în atmosferă timp îndelungat. Parcă toată lumea se prăbușise peste Darius. Acel zâmbet al revederii se transformase brusc într-un chip înspăimântat, foarte asemănător cu cel al unor copii care ascultă povești de groază la miezul nopții. A înghițit în sec, strângând și mai tare mâinile fetei.

– Spune-mi că nu e adevărat! Dayana, spune-mi că glumești!
– Nu aș fi glumit cu astfel de lucruri, Darius. Doar mă știi.
– Simt că te voi pierde pentru a doua oară. Însă știu că nu a fost decât o minciună toată povestea cu sinuciderea ta. Aș vrea totuși să știu măcar adevărul. Nici nu știu cum ai ajuns în situația asta. Cum a devenit Atum a devenit părintele Atlantidei. Parcă totul a luat o întorsătură neprevăzută odată cu plecarea mea.

Dayana îl asculta cu atenție, așteptând să-și termine argumentele.

– Dacă îmi poți explica tot acest teatru ieftin...
– Da. Pot.

Fata își retrase mâinile din ale lui Darius și îl privi în ochi, atât cât mai putea.

– Partea cu sinucisul nu știu cine ți-a zis-o, însă îți pot explica restul. Luă o gură proaspătă de aer după care continuă. Imediat după ce ai plecat din Atlantida și ai lăsat toată protecția în mâinile lui Jean, am simțit că ceva nu era în regulă. Nu neapărat pentru faptul că tu plecasei, pentru că știam că o să te întorci.
– Știai?
– Teoretic, puteam să mor mult mai devreme. Dar sufletul meu a refuzat să plece de pe această lume fără să-ți mai vadă încă o dată ochii aceia care spun atât de multe.

Dayana zâmbea, ceea ce îl provocă într-un fel și pe Darius să facă același lucru.

– Revenind la poveste. La vreo săptămână sau două după refugiul tău, un domn a venit în vizită la palat să vândă carne, un obicei absolut neobișnuit care nu a fost primit sub nici o formă. Însă nu s-a terminat totul aici. Acel om extrem de dubios a continuat să vină și în următoarele zile din același motiv: voia cu orice preț să-și vândă marfa.
– Păi și ce legătură are asta cu faptul că ai fost otrăvită?
– Nu am terminat, îi răspunse Dayana. Într-un final, le-am ordonat paznicilor să-i dea drumul înăuntru sărmanului bărbat cu gândul că va lăsa produsul la recepție și va pleca acasă cu o sumă frumușică de bani. Însă au intervenit din nou viclenia și încăpățânarea în joc. Bărbatul despre care îți povestesc a ținut cu tot dinadinsul să-mi ofere mie personal carnea pentru că altfel nu se simțea împlinit. Și am acceptat. Încă nu știu de ce am făcut asta, dar poate că așa a fost să fie soarta mea.
– Ai acceptat să bântuie un străin prin palat doar pentru a-ți oferi ție o amărâtă bucată de carne?
– Din păcate da. Și a fost o mare greșeală din partea mea. În momentul în care a intrat pe ușă și m-a zărit, mi-a zâmbit și mi s-a prezentat sub numele de Atum. Auzisem despre el și înainte cum că ar fi un măcelar care vinde carne de om și că era renumit pentru asta dar n-am vrut să bag de seamă. Așa că m-am adresat politicos, m-am prezentat și l-am strâns de mână ca semn de mulțumire. Și...
– Și? întrebă Darius plin de ură și curiozitate în același timp.
– M-am trezit în următoarele secunde cu mâna plină de sânge și nu înțelegeam de ce. Apoi am ridicat privirea către măcelar, simțind un miros putred de pește venind din direcția lui. Brațul bărbatului era plin de solzi scârboși argintii care mi-au pătruns în palmă, provocându-mi sângerarea. Imediat m-a luat o stare puternică de amețeală și m-am prăbușit jos, amintindu-mi doar imaginea acelui demon care mă privea cu atâta satisfacție.
– Dodo..., a răsuflat greoi astirianul.
– M-a obligat să-i spun unde este bucata lipsă din tableta K și după m-am trezit în această cameră, legată de funii și cătușe. Nici nu știu cum am mai avut forța să deschid ochii. Cred că destinul e de vină. Probabil că ultima mea misiune a fost aceea de a te informa cu toate cele întâmplate în lipsa ta.