Invaders

12. Căldură mare

M-am trezit singur, pe o podea de lemn umed, într-o cameră întunecată. Nimeni în preajmă. Doar eu și tăcerea absurdă din jur care mă făcea să tremur. În stânga mea erau două ferestre sparte prin care putea pătrunde aerul rece de afară. Nu ştiam unde mă aflu şi care ar fi motivul pentru care m-aş fi trezit aici. Simțeam cum creşte în interiorul meu o senzație ciudată, care se petrecea undeva în zona stomacului. Mi-am pus uşor mâna dreaptă în dreptul inimii încercând să ascult şi să-mi calmez în acelaşi timp bătăile accelerate ale inimii. Îmi pierdusem, ce-i drept controlul asupra chakrei însă nu ştiam ce ar fi putut cauza asta. M-am tot uitat în jurul meu minute în şir dar nu am putut observa nimic în afara de acele ferestre care, din punctul meu de vedere, prezentau dincolo de cioburi una dintre cele mai stranii imagini. M-am apropiat cu paşi greoi, dorind să analizez mai bine situația de afară.

Părea să fie Terra. Însă nu cea pe care o ştiam eu. O privelişte terifiantă ca după un război mondial. Mii de cadavre zăceau unele peste altele, în diferite poziții, parcă fiind gata să fugă în orice moment. În dreapta am zărit un avion imens prăbuşit care încă mai fumega prins între sute de bucăți de roci uriaşe. Nu îmi venea să cred ochilor ceea ce puteam vedea. "Am acționat prea târziu?" era singura întrebare care îmi tulbura mintea în acele momente. Ce se întâmplase cu Terra? Cine a putut face aşa ceva?

La câteva secunde după şocul cauzat de imaginile devastatoare ale situației Pământului, am căzut fără ezitare în genunchi, uitându-mă la ambele mâini, cu capul plecat. Nu ştiam de ce mă aflam aici. Aşa avea să se sfârşească Terra? În război şi dezastru? Pur şi simplu nu voiam să accept această idee. Ochii începuseră să mi se umezească şi, încet-încet, pomeții începeau să fie acoperiți de mici pârâuri de lacrimi fierbinți. Nu m-am putut opri decât în secunda în care am auzit o voce misterioasă care se auzea din partea opusă a camerei, strigându-mi calm numele. O voce cunoscută care mi-a stopat pentru un moment lacrimile. Până să mă întorc şi să văd cine era cu adevărat persoana care mă chema insistent, dar blând, am început să bănuiesc cine ar putea fi cel ce se află în spatele meu. Avea voce de bărbat, deci Caitlyn ar fi ieşit din calcul. Mai rămâneau pe listă doar Darius, Alex şi Mike însă nu puteam să realizez care dintre ei ar putea fi.

Nereuşind să ajung la vreun rezultat bazat pe propriile mele urechi, am decis să mă întorc. Şi...am rămas şocat. Era nimeni altul decât misteriosul Mannu, cel pe care îl întâlnisem în catacombe. Inima deja începea să o ia razna, aşteptând în orice moment să îmi sară din piept.

Mannu se uita la mine şi tăcea. Avea ochii roşii de data aceasta şi o privire de temut. Nu m-a lăsat să-l analizez foarte mult şi a intrat în vorbă cu mine, purtând un ton sobru:

- Tu eşti ultimul.
- Ultimul?

Nu ştiam la ce se referă. Mi-am întors deodată capul către fereastră şi i-am zărit pe Caitlyn, Alex şi Mike care zăceau morți într-o baltă imensă de sânge. Părea că aveau gurile căscate şi ochii ieşiți din orbite, lucru ce m-a făcut să plâng din nou. Însă, imaginea dezastruoasă nu se oprea aici. În timp ce încercam să mă calmez şi să-i fac față privirii pătrunzătoare a lui Mannu, krussalianul umbla cu o mână în întuneric, parcă încercând să tragă ceva de acolo. Analizam atent fiecare mişcare. Își mișca încet mâna, descoperind-o în totalitate după câteva secunde de chin. Era o persoană care atârna pur și simplu, cu capul plecat și mâinile lăsate libere, atingând cu vârful degetelor podeaua camerei. Pentru o clipă, am fost foarte confuz și nu aveam idee ce a intenționat să facă Mannu.

- David...se auzi o voce din direcția krussalianului.

O voce care, se pare, îmi știa numele. Singurul loc de unde putea porni glasul de mai devreme era acel trup neajutorat. Persoana respectivă a început să-și ridice ușor capul și pe măsură ce își dezvăluia identitatea, viteza cu care lacrimile îmi alunecau pe obraji devenea din ce în ce mai mare. Și asta din simplul motiv că cel care mă striga era...Darius. Se uita la mine și îmi zâmbea, având într-un colț al gurii niște urme de sânge și o zgârietură enormă pe față care pornea de la nivelul ochiului drept până la bărbie. Tot ce făcea era să mă strige. Nimic altceva.