"Julianne se desprinde ușor de scobitura gâtului lui Caden, ridicându-și privirea către băiat, nedumerită, el privind-o în acest timp drăgăstos cu un zâmbet slab pe chip. Era blocată în această poziție, era blocată de cuvintele lui.
-Ce vrei să...
"Haide, Julianne! Este doar un orășel nou unde ești cu bunica Dorothea și bunicul Ted. O să fie distractiv!"
Încearcă să se încurajeze singură, nu mai are nimic, nici măcar pe ea, s-a pierdut pe drum așa cum a pierdut-o pe mama ei. Accidentul de acum patru luni a făcut-o pe Julianne mai rece, mai.. Anti-Julianne. Nu mai e ea, nu mai zâmbește, nu mai râde, nu se mai îmbracă în haine colorate. De prieteni nici nu mai se pune problema, i-a alungat pe toți, a vrut să rămână în bula ei de nefericire.
Acum a rămas doar cu un picior care are o tijă, un tată ocupat și neglijent, și cu bunicii ei dragi. Părinții Daianei au suferit și ei mult după moartea singurul lor copil, acum tot ce le-a mai rămas este Julianne și nimic altceva.
Perioada de după accident a fost crucială pentru Julianne, voia să fi murit alături de mama ei, și-o dorea înapoi pe femeia care i-a dat viață, dar nimic nu se mai putea face. Daiana murise pe loc, iar Julianne suferise niște fracturi serioase la nivelul membrelor inferioare care o puteau costa chiar abilitatea de a mai merge din nou. Piciorul stâng al blondinei a suferit cel mai mult și a trebuit operat, i s-a pus o tijă, iar apoi au urmat multe, multe ore de recuperare plătite de tatăl ei bogat și ocupat.
În cele patru luni în care a stat într-un spital de ortopedie din New York, Julianne a fost prinsă în propriile amintiri, amintiri cu mama ei. Fiecare zâmbet, fiecare râset, fiecare cuvânt rostit, fiecare sfat dat de mama ei i se derulau în minte. Coșmarurile nu-i dădeau pace, acea seară nu o lăsa în pace.
A încercat să găsească un vinovat în tot acest timp. S-a învinovățit, și-a învinovățit tatăl, dar până la urmă a obosit să mai caute vinovați, a obosit să mai trăiască. Tija din picior a făcut-o să-și schimbe părerea despre universitatea pe care o va urma, dansul este acum doar o altă parte din vechea Julianne.
Acum doar stă rezemată cu capul de geamul trenului așteptând ca acesta să se oprească în Vermont, la Montpelier, orașul ce-i va fi casă pentru aproximativ jumătate de an, până va pleca la colegiu. Ben se gândește deja serios la viitorul fiicei lui, chiar dacă aceasta crede că lui nu-i pasă, se înșală. El dorește ca Julianne să-i preia afacerile, iar asta înseamnă că blondina trebuie să urmeze facultatea de management și afaceri, un domeniu nu chiar potrivit pentru ea.
Noua Julianne are principii noi, priorități noi. Tot ceea ce a mai rămas din vechea ea, este aspectul fizic al mamei sale, iar asta urăște cel mai mult. A încercat de atâtea ori să-și taie părul, dar nu a izbutit, se gândea chiar să și-l vopsească, dar inima nu o lasă să facă o asemenea tâmpenie copilărească. Blondina a fost dintotdeauna o persoană cu capul pe umeri, ceva mai matură față de ceilalți copii de vârsta ei, iar acum încearcă să-și folosească doar acea parte din ea, mai rațională.
Își face filme în cap, frica de necunoscut este mult mai mare decât credea ea. Îi era frică să meargă în orașul unde mama ei a copilărit. Toate lucrurile despre ea erau acolo și nu-și putea imagina cum va supraviețuii în locul acela plin de ea. S-a întrebat de atâtea ori de ce mama ei nu a vrut niciodată să se întoarcă în Vermont, nu a înțeles de ce nu voia să-și viziteze părinții, dar speră să găsească răspunsurile acolo.
Julianne își ridică în sfârșit capul de pe geamul trenului, amorțită din cauza acelei poziții și apoi privește ceasul telefonului ei scump, cumpărat de tatăl ei după ce celălalt a fost zdrobit odată cu mașina în accident. Ceasul indică ora 14:26. "În fix patru minute ar trebui ca trenul să se oprească în Vermont", gândi Julianne.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
