Lângă tine pentru totdeauna

Capitolul 23

Capitolul 23- "Am promis.."

Cei doi au fost duși de urgență la cel mai apropiat spital din Vermont. Agitația a domnit prin împrejur. Julianne a fost pusă de urgentă pe masa de operații, iar Caden a trebuit să fie stabilizat. Mintea Juliannei este în alertă, o luptă înlăuntrul ei are loc.

Tot ce mai rămâne de făcut acum este să fie puternică. 

"Totul este negru. Julianne privește în jurul ei speriată, dar nu poate distinge nimic.

-Este cineva aici? întreabă ea cu glas tremurat, dar nimeni nu-i răspunde. Hei! țipă ea din toți rărunchi, dat tot încă nimic.

Subconștientul ei își pune o mulțime semne de întrebare, dar nimic. Nicio amintire care o poate face să-și amintească de modul prin care a putut ajunge în situația asta nu-i cutreieră mintea. Se rotește prin întuneric încercând să dea peste ceva solid, dar tot nimic. Totul este negru, nici măcar o rază de lumină. Julianne se așează pe podea expirând lung.

-Unde sunt? 

-Julianne? brusc o voce feminină își face simțită prezența. Julianne, unde ești? aceeași voce.

De-odată, o ușă se deschide, iar o lumină orbitoare pătrunde în abisul negru în care se afla Julianne.

-Vino la mine scumpo. vocea o ghidează pe Julianne, care acum bâjbâie orbită către locul de unde se aude această voce familiară.

-Mamă? întreabă fata încercând să continue să meargă spre ușa luminoasă.

Odată trecută de pragul ușii, Julianne ajunge într-o încăpere pe care o cunoștea foarte bine. Dormitorul ei din vechea lor casă, ce de pe timpul când încă păreau o familie fericită.

-De câte ori ți-am spus să nu te mai ascunzi de mine, scumpo?! întreabă femeia blondă îmbrăcată în niște blugi albaștri și un tricou alb, ce acum își apleacă corpul spre fetița blondină ce nu pare a avea mai mult de cinci anișori.

-Îmi pare rău, mami. spune fetița pe un ton mierlos încercând să-și îmbuneze mama.

-Vin-o aici! o încurajează femeia, iar fetița ce are părul prins în două codițe o ascultă.

-Să nu mă mai sperii așa, Julianne, bine? o întreabă femeia după ce o ia în brațe pe micuța fată, iar blondina doar o aprobă zâmbitoare pe mama ei. Bine, acum hai la nani. continuă femeia, apoi o așează pe fetiță în patul ei.

Julianne privește uimită lucrurile ce tocmai se desfășoară în fața ei. Face un las spre patul nu foarte mare al fetiței, dar nu mai continuă, așteaptă până ce femeia blondă îi sărută fruntea fiicei sale, apoi stinge veioza și pleacă spre ușa camerei trecând prind sufletul Juliannei. Femeia iese din încăpere, dar nu înainte de a murmura un "Noapte bună!"    

-Mamă! strigă panicată Julianne în urma femeii ce tocmai coboară scările pentru a merge în bucătărie. Mamă. mai strigă o dată Julianne. dar abia acum și-a dat seama că nu o poate auzi.

O urmărește atentă pe mama ei ce acum este mult mai tânără decât și-o amintea ea. Este la fel de frumoasă, însă. Daiana mereu a fost un suflet blând și a încercat să fie puternică în fața tuturor, dar cel mai greu e să se arate puternică în fața fiicei sale. Femeia se așează pe scaunul de la masă, unde își afundă fața în palme începând să plângă. Julianne o privește nedumerită, dar apoi privește ceasul. Bate deja trecute de miezul nopții.