Secretul Mariei

Capitolul 5

— Să-mi explice și mie cineva ce dracu se întâmplă aici? Spune domnul Caleb foarte nervos.

Alex și Maria își aruncau priviri între ei. Nu îi era rușine că este mustrat, nu că ar fi pentru prima dată, dar chiar și Alex realiza acum gravitatea lucrurilor pe care tocmai le spuse. Din nou.

— E foarte simplu, repetă domnul Caleb, plimbându-se de colo-colo în jurul mesei. Eu pun întrebările și tu răspunzi, bine? Zise acesta parcă făcând abstracție de faptul că era și Maria acolo.

Alex îl privi cu maxilarul încleștat, sperând să nu-i spună ceva greșit Mariei pentru că ea nu avea nicio vină. Dacă cineva era vinovat, acela era el pentru că insistase ca Maria să vină și să-l salveze. Și o făcuse, într-un fel.

— Ce-a fost în capul tău? Îl întrebă mai răspicat de data asta, sprijinindu-se cu mâinile pe masă.

Ce mai întrebări simple, se gândi Alex.

— Crede-mă tată, altă soluție nu aveam! Ori asta, ori pierdeam proiectul și știi foarte bine cât am investit în el!

— Eu știu cât, dar se pare că tu nu știi! Îi răspunse tatăl său uitându-se acum pe fereastră.

— Ba știu foarte bine-

— De ajuns! Vreau să discut cu doamna...

— Maria! Spune aceasta rușinată. Maria Jones.

— Maria, da! Fiul meu te-a...găsit cumva?

— Se poate spune și așa, zice luându-și privirea din ochii lui furioși.

Nu îi putea povesti cum s-au întâlnit cei doi și chiar considera că pe acest domn rece și fără milă, nu-l interesa de situația ei.

Nu știa ce tot o oprea să nu plece în clipa aceea de acolo. Totul era prea nou pentru ea. Abia ce s-a obișnuit cu vechiul oraș și scum trebuie să facă față altei provocări.

— În fine, nu mai contează acum, spune domnul Caleb strângându-și dosarele de pe masă. Îmi cer scuze în numele fiului meu pentru deranj. O să chem o mașină să te ducă acasă. Zice, îndreptându-se spre ușă.

Alex se ridică imediat din scaun și se poziționează în dreptul ușii.

— Poftim? Ce se întâmplă, tată? De ce spui asta?

— Alex, tu gândești?! Este imposibil ca tu să faci ceea ce le-ai promis oamenilor ălora într-o săptămână! Ți-am dat la dispoziție o lună de zile să cauți o persoană aptă de cerințele noastre și tu te trezești în ultima zi să vii să spui că ce nu ai putut face într-o lună, faci într-o săptămână?

Maria se simțea îngrozitor. Îi venea să intre în pământ de rușine și voia să plece cât mai repede de acolo. Simțea că locul ei nu aparține de acest domeniu și era sigură, acum, că nu poate face față. Mai ales cu domnul Caleb suflându-i în ceafă.

— Tată, te rog! Mai dă-mi o șansă! Îl imploră Alex. Dacă o să lucrăm amândoi la asta, o să reușim! Îți garantez!

Pe donnul Caleb îl porni râsul acum și trânti dosarele înapoi pe masă. Cum se aștepta ca el să oprească toată firma în loc pentru proiectul întârziatului de fiu-său? Mergea cu atât de multe deodată, încât nu credea că avea niciun om liber pentru asta.

— Crezi că dacă știam să desenez mai aveam nevoie de ajutorul tău? Îl întreabă ironic pe Alex.

— Nu e vorba de asta, tată! Zice și oftează.