ANORMALL

Capitolul douăzeci și patru

EMMA

~o săptămână mai târziu~

      — Bună ziua, ce ați vrea să comandați? zâmbesc cu gura până la urechi, vorbindu-le celor două fete cu politețe

      — O porție mare de cartofi cu ketchup și doi hamburgeri, și ca băuturi două fresh-uri de vișine.

      — Imediat.

      Le zâmbesc clientelor și fug spre bucătarul Martin și înmânez foaia cu comanda.

      — Cam mulți cartofi astăzi. spuse râzând

      Eu râd scurt apoi mă uit prin local, să văd dacă e cineva nou.

      — Comanda de la masa patru e gata. spuse Martin și îmi întinde o tavă plină

      Astăzi era o zi ploioasă, de aceea era multă lume. Mai mulți să se apere de ploaie și mai puțini să mănânce.

      Merg spre masa patru și le dau mâncarea mult dorită. Apoi merg înapoi la Martin. Martin era un băiat de treabă, avea douăzeci si cinci de ani, și încă de când a terminat liceul muncește aici, pentru că fast-food-ul e al tatălui său, dar el nu ține cont de asta. Spune că e și el un simplu angajat și lucrează mai mult ca noi toți la un loc și uneori mai rămâne peste program.

      Arunc o privire la ceasul de pe mână. Era ora douăzeci și unu, tura mea se încheie aici.

      — Eu am terminat Martin, plec acasă. îi  spun zâmbind

      — Și eu mi-am terminat tura. Nu știu...tu...ai vrea să te duc acasă? spune timid

      — Sigur.

      Mi-am lăsat șortul negru pe cuier și am ieșit alături de Martin din local.

      Am început să port o conversație cu Martin. Până când am ajuns în fața motelului unde locuiesc momentan. L-am îmbrățișat și l-am sărutat la obrazul drept. Într-o zi a încercat să mă sărute, nu vreau să înțeleagă greșit dar nu simt nimic pentru el mai mult decât prietenie. Apoi am mers în garsoniera mea. Era un mică, cu o cameră, o baie și o bucătărie. Era minusculă dar pentru mine era perfectă, cel mai important e că era ieftină.

      Mi-am aruncat jacheta pe pat și am intrat în duș. Azi a fost o zi foarte stresantă, și ploaia asta a adus o rafală de clienți.

      Spre norocul meu mâine era duminică, nu lucrez duminica. Ceea ce înseamnă că pot merge în vizită la bunul meu prieten Lucas. O să încerc să-l vizitez în fiecare duminică. Asta ca să știe că există cineva care nu a uitat de el și îi duce dorul.

      Oamenii lui tata nu m-au găsit, am cale liberă. Imediat ce am plecat de la el am găsit această garsonieră și în două zile am găsit si locul acesta de muncă. O duc cât de cât bine, dar a trecut numai o săptămână, nu știu ce va putea urma.

      William...nu m-a căutat deloc, nu a dat semne de viață și știu că asta e doar liniștea dinaintea furtunii. „Nu poți sta departe de ceea ce iubești", are dreptate, aș fugi înapoi la el cu prima ocazie. Asta simt în adâncul inimii, dar nu m-aș mai întoarce la el nici să vreau. E destul cu suferința.
Dar, îl iubesc și mi-e extrem de dor să mă trezesc dimineața și să-i zăresc ochii de smarald verzi și buclele rebele.

      Îmi scutur capul și îl alung pe William din gânduri. Ies din cadă și îmi înfășor corpul într-un prosop albastru pufos.
M-am uscat rapid și m-am schimbat în pijamalele cu prințese. Îmi iau pachetul de biscuiți și mă pun în fața televizorului.