ANORMALL

Capitolul treizeci și cinci

Emma

Flashback

— Nu vreau să învăț nimic de la tine ciudatule. îi spun băiatului care se juca cu un pistol în mână

— Trebuie să o faci, altfel suntem morți amândoi.

— Ar fi mai bine, aș scăpa din mizeria asta de viață pe care o duc.

Băiatul era blond și ochii albaștri ca cerul, după statura corpului îmi dau seama că e un îngâmfat, și el se bronzează la solar sau așa e pielea lui de e atât de închisă?

Până la urmă, după toate rugămințile și nervii lui am acceptat să învăț să trag cu pistolul.

End of flashback

      Nu pot să cred, cel care stă în fața mea e chiar cel care m-a învățat să manevrez un pistol. Deși nu am mai pus mână vreodată pe unul după aceea.

      — Da, eu sunt fata lui Alexander. Tu ce cauți pe aici?

      — Tu l-ai omorât pe taică-tău fetiță, nu ști ce ai stârnit printre oamenii lui.

      — Și tu nu ști că omul ăla și-a primit pedeapsa bine meritată.

      — Eu am renunțat să mai fiu în mafia lui de mult timp. E un idiot.

      — Ce se întâmplă în casa lui Lucas?

      — S-a băgat în niște probleme imense și...

      Nu a apucat să-și continue fraza că ușa casei lui Lucas se făcu țăndări și el ieși pe ea.

       Mă văzu și rămase oarecum șocat. Fugi spre mine și mă trase de mână, eu alergând după el. Nu înțeleg ce se întâmplă...

      — Suntem în pericol Emma. Trebuie să fugim de aici.

      În ultimul timp pe unde merg tot de pericol sunt înconjurată. Deja pericolul devine ceva banal.
Niciodată fericire. Doar tristețe și jale.

      O luăm din nou printre blocurile părăsite și ajungem în centru, unde e plin de trecători.
Lucas mă strânse în brațe puternic. Eu făcând la fel.

      — Ai venit la momentul greșit. Cum ai știu drumul până la mine? mă întrebă

      — Când vine vorba de cei dragi totul e mai ușor de parcurs.

      — Unde e William?

      — A plecat înapoi în America. Se întoarce în câteva zile.

      — Și tu nu ai plecat cu el?

      — Nu.

      Își puse gluga pe cap și își ascunse cât mai bine fața. Eram atât de fericită că Lucas e viu, se pare că după furtună vine vreme frumoasă și curcubeu.

      — Hai să mergem undeva, într-un loc special. spuse Lucas și începe să meargă printre oameni

      Eu l-am urmat.

      — Lucas e minunat aici. spun admirând zona

      Eram pe un fel de deal, unde puteai vedea toată splendoarea Londrei. Luminile, turnul Big Ben, populația, absolut tot. Aș rămâne și aș privi asta ore întregi.

      — Cum ai găsit locul ăsta?

      — Am crescut treisprezece ani în Londra. Când părinții mei se certau, eu pur și simplu nu puteam suporta urletele, așa că am fugit de acasă și am găsit locul acesta. Și veneam mereu aici când aveam vreo supărare.