ANORMALL

Capitolul treizeci și șapte

Emma

      Ne aflam la înmormântarea lui Marlene, înmormântările deja au devenit ceva obișnuit în ultimele luni.

      Stefan era pur și simplu mort pe dinăuntru, deși se ținea tare și nu plângea. Înțeleg cât de greu e să pierzi pe cineva drag.
Simți că inima nu mai funcționează și că viața nu mai are vreun rost. Am simțit asta când Lucas, adică persoana aia care era leită lui Lucas a murit. Încă nu am înțeles total de ce a trebuie să-și însceneze moartea și cine a fost acea persoană care a fost împușcată de William, crezând că e Lucas.

      La Stefan durerea e dublă, a pierdut și un copil care nu a apucat să vadă lumina zilei, din cauza unui dușman.
Deci nu ar fi mai bine să stai la locul tău? Nu produci probleme, nici dușmani.

      Imediat după ce coșciugul lui Marlene a fost acoperit total cu pământ, mi-am luat la revedere de la ea.

      Și am plecat. Abia l-am ridicat pe Stefan de pe jos, la cât e de îndurerat va ajunge și el în curând acolo unde e iubita și copilul lui.

      L-am lăsat pe Stefan acolo unde l-am găsit acum câteva zile, în acea micuță casă.

      William era atât de tăcut și îngândurat. Dacă eu aș păți așa ceva oare el ce va face? Oare cum va reacționa?

      Sau dacă cu el se va întâmpla ceva urât? Cine va fi lângă el? Eu! Că sigur fetele ca care s-a culcat nici nu le-ar păsa de el.

      Deodată viteza mașinii a început să crească. Nu eram obișnuită cu viteza și adrenalina. Mi-era frică, oricând puteai face un accident cu o viteză considerabilă. Dar oricum William e obișnuit cu asta.
Ciudat e cum de a primit el carnetul de șoferi cu boala care îl controlează?
Și nu pot spune că nu conduce bine.

      Două faruri din față se apropie de noi cu o viteză imposibilă. Inima mi-a stat în loc.

      — William....

      Atât am reușit să spun înainte ca mașina să intre în aripa dreaptă a mașinii noastre și o durere chinuitoare îmi cuprinde întreg corpul de parcă făceam baie în foc.
Nu am mai putut rezista și am închis ochii, în jurul meu totul transformându-se în întuneric.

William

~câteva ore mai târziu~

      Mă trezesc cu o durere de cap imensă. Iar am băut aseară prea mult? Dar când mi-am deschis ochii nu eram acasă.
Eram într-o cameră complet albă, un tablou mare ședea pe peretele din fața mea, și o fereastră care era acoperită cu ceva și nu permitea luminii să pătrundă prin ea.

      Nu mi-a luat mult să realizez că eram într-un spital, datorită perfuzii ce o aveam în vena mâinii drepte.
Și amintirile m-au prăpădit. Am avut accident de mașină. Și Emma...

      Mi-am scos perfuzia din mână și m-am dat jos din pat. Piciorul mă durea al naibii de tare, aproape că șchiopătam.
Am ieșit pe hol și am început să alerg pe acolo ca un nebun. Trebuie să o găsesc pe Emma.
O asistentă se afla pe hol, și am fugit la ea.

      — Dumneavoastră trebuie să fi-ți pacientul adus acum două zile, cel cu accidentul de mașină, de ce v-ați ridicat din pat?

      — Nu! Fata care era cu mine, Emma Hunt. Unde este?

      — În salonul 345, dar trebuie să vă odihniți...

      Nici nu am stat să o ascult, am plecat în căutarea salonului. Când aflu cine e vinovatul care ne-a provocat accidentul va plăti cu vârf și îndesat.
Și mă tot rog ca Emma să nu fi pățit nimic, nu aș putea suporta gândul că ar putea avea probleme mari.