ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

1. Esther

O să ne prindă din urmă.

--Haideți, mai repede!

Îi grăbesc răsuflând greoi. Nici eu nu mai am vlagă. Suntem obosiți peste măsură. Trebuie să ne mișcăm, nu ne putem opri. Nu acum când suntem atât de aproape.
Munții de graniță se ridicau în spatele nostru, pierduți în depărtare.

Părăsisem caravana negustorilor de peşte, care ne adusese clandestin până la hotarul dintre regatul oamenilor și cel al lupilor. Mai aveam măcar o noapte până vom ajunge aproape de Saor, oraşul capitală al lupilor, al nostru.

Aerul nu mirosea a zăpadă, ceea ce însemna că nu vom fi prinşi într-o furtună în drumul nostru.
În schimb, speranțele unei călătorii pe lumină se risipeau cu fiecare alunecare a soarelui spre asfințit.

--Drumul e pustiu. Nu e nimeni împrejur. Nu ne-a urmărit nimeni de la caravană.

Olivia răsuflă cuvintele într-un nor gri, urme ale frigului.
Lemona, încuvință cu o mişcare uşoară a capului făcând ca părului ei negru cârlionțat să se mişte odată cu aprobarea ei.

--Pustiu de pas de om și am mirosit o turmă de căprioare puțin mai la soare apune de râu, adaugă Esmil.

Am schimbat o privire cu Lemona la auzul vorbelor lui. Știu că le era foame, dar nu ne puteam opri să mâncăm, vulpile puteau să ne prindă din urmă, din clipă în clipă, iar atunci vedeam cine mânca pe cine.

--Mai puțină vorbă, mai multă mișcare.

Comand scrâșnind printre caninii alungiți.
Îmi simțeam pielea iritându-mă, scărpinându-mă. Oasele mi se întindeau voind să îşi schimbe forma. Plămânii mă ardeau, aerul munților şi pădurilor inspirat pe un alt nas, îmi lipsea prea mult. Voiam să îmi simt labele dezvelind zăpada de pe rădăcinile copacilor în timp ce fugeam în patru labe.

Eram cu toții nervoşi şi agitați. Nu luasem forma lupului de două zile legate, iar posibilul vânat de căprioară ne tenta la câțiva paşi. Simțeam impulsul de a mă arunca în zăpadă, de a uita de tot şi de a fugi prin pădure, ca nevoia de a respira.

--Ești sigură că Alpha va fi aici?

Leomona îşi încleştă maxilarul privind în depărtare poteca numai de noi ştiută , acum acoperită de zăpadă, ce şerpuia printre copaci şi traversa strâmtori până în Saor.

--Nu. Nu întru totul, dar asta e cea mai bună șansă pe care o avem.

Singura, chiar, dar nu voiam să dau voce temerilor mele. Nu atât timp cât cei micuți mă puteau auzi.
Olivia și Esmil se bazau pe mine să-i ghidez într-un loc sigur. Însă Lemona înțelese din priviri.

--Doar puțin mai avem. De mers. Puțin.

Vorbeam rar şi îngreunat. Oboseala îşi spunea cuvântul. O simțeam cum mi se aşează pe umeri şi îmi împinge burta pe zăpadă, forțându-mă să îmi cresc blana pe spinare.

Esmil se strânse mai mult lângă mine, nevoia de protecție. Deși era curajos de felul său, el era om. A trăit cu noi destul cât să știe că între el și o vulpe cea mai bună șansă pe care o are sunt ghearele mele.

--Ați spus că nu va dura mult! Suntem obosiți. Mă mănâncă nasul şi urechile. Mă dor dinții şi nu pot privi cerul cum trebuie.

--Olivia, nu te pot lăsa să te schimbi acum. Înțeleg că îți e greu, crede-mă nu eşti singura care disperă aici, dar dacâ îți iei patru labe acum eu nu mă voi putea transforma ca să te ajut cu tranziția.

Încercam să o înfrânez din orice mişcare abruptă ce i-ar putea declanşa schimbarea.

--O vreau pe mami înapoi! Ea m-ar fi dus să prindem iepuri şi să înotăm. Îi plăcea când înotam-

--Olivia, Oli-

M-am oprit din mers şi m-am aplecat. Am aşteptat cu brațele deschise. Olivia îşi lăsă sacul să cadă la picioare.

Tentativ se apropie, mă privi cu ochi mari şi fața roşie de plâns. Făcu un pas înainte, apoi încă unul până se aruncă în brațele mele. Stresul acumulat. Fugisem, in spatele nostru am lăsat un sat în flăcări, tata și mama pentru totdeauna pierduți nouă.
Lupii au nevoie de afecțiune şi de atingere constantă. E amintirea că nu suntem singuri, iar haita noastră e cu noi.

Am strâns-o puternic în brațe lăsându-mi capul în scobitura gâtului ei mic. Sora mea a devenit un copil a cărui mamă a plecat de lângă ea prea devreme.
Vântul îşi schimbă direcția brusc lăsându-mă să prind mirosuri noi în curenți.
Eram urmăriți.

--Oli, nu suntem singure, cei care ne-au iubit rămân mereu cu noi în inimile noastre şi ne veghează de sus din ceruri. Ei, cei ce nu mai sunt printre noi, vor ca noi să ne bucurăm de viață. Cu toții ştim când vulturii de gheață ne înconjoară.

Spusesem semnalul de alertă: ,,vulturi de gheață" pentru ,,suntem urmăriți".
Mă ridicasem în picioare prinzând-o de braț pe Olivia care rămase nemişcată lângă mine. Împietrită.

Lemona se oprise şi ea din mers.
Era braț în braț cu Esmil, oprindu-se pe cărare se uitau în jur de parcă admirau cărarea pe care se aflu.
Erau puțin mai în fața noastră, dar dintr-o săritură am fi ajuns unii la ceilalți.
Eram în poziție defensivă cu toții.

--Ridică-ți sacul de pe jos, se udă.

Îi murmur Oliviei vorbele într-o voce calmă, relaxată.
Olivia se supuse cu mişcări reticente. Nu poți fi niciodată cu adevărat pregătit unei lupte până nu iei parte la una cu adevărat.

Ne aflam pe o colină în o înconjurată de pădurice. Avantajul era de partea noastră momentan. Colina era dezgolită de orice copac şi ne ridica la un nivel mai înalt decât restul plafonului pădurii.

Lemona mă privi cu ochi de ghihlimbar încruntați şi calculați. Vorbeam prin priviri.

"Lupi", îi transmit.
"Aşteptăm?"
"Nu. Nu putem."
"Fie. O voi face"

Lemona dădu din cap aprobator.
M-am depărtat de ei, ducându-mă spre poalele colinei. Trasând cu piciorul o linie ce înconjura întreaga colină am început să vorbesc:

--Nu suntem vulpi. Nu suntem lupi străini. Facem parte din haita voastră. A noastră. Avem gânduri paşnice. Dorim adăpost. Dorim să vorbim cu Alpha.

Niciun răspuns.

#27.oct.2017#