ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

14. Esther

Întreaga spaimă a strâmtorii celor Doisprezece Vânturi mi-a fost ştearsă din minte în momentul în care am făcut primul pas în sanatoriu.
Clădirea cu geamuri acoperite şi pereți din marmură tocită, ieşea din relief din creasta muntelui. Un munte găurit asemenea unui furnicar, al cărui găuri erau blocate de geamuri din sticlă.

Ajunsesem în primul sat de la marginea Saor-ului. Primul aziliu pentru cei infecatați de vulpinism dr care dădeai în drum spre Saor dacă veneai de la granița teritoriului lupilor cu cel al oamenilor.

O masă de piatră adunată împreună într-un munte ce zgâria norii și mirosea a carne cudră, mucegai și antiseptic.
Pereții umezi transpirau mucegai, iar aerul stătut îmi strângea pielea pe oase cu mirosul de asfixietate. Mestecam mentă, în porțiuni destul de mici cât să nu fie toxică, dar nu făcea nimic pentru a îndepărta mirosul insuportabil.

Trecea o presiune în aer.
Frica, teama și nebunia se adunau în fiecare pată de întuneric si se restrângeau în umbre prelungi peste culoarele tăcute. Știai că se ascunde moarte și nebunie în spatele pereților. Nu te apropiai de un sanatoriu cu inima ușoară și cu pasul aruncat în aer.

Olivia îmi strângea mâna atât de puternic încât auzeam pocnetul oaselor, unul după unul cedând presiunii ei.

Mă uit la ea. Stă lângă mine, atât de aproape încât mi-ar putea intra în piele, în carne, să ne atingem os în os.
Capul ei nu îmi atinge nici umărul. E micuță. Prea mică pentru a fi aici, cu mine, fără mama. Oare așa se uitau și mama și tata la mine când le-am plâns în poală că nu vreau să plec din Saor? Că aveam numai nouă ani și toți prietenii mei mă vor uita dacă plec să trăiesc printre oameni. Oare atât de tare îi strângeau și pe ei inima văzându-mă infricoșată, strângându-le brațul, privind spre oamenii ce ne deveniseră vecini?

Toate prin câte am trecut şi niciodată nu a refuzat să mă urmeze. Olivia depindea de mine.
Mă aplec spre ea si o sărut pe obrazul înroşit de frig.
Se întoarce spre mine, pentru moment distrasă de la imaginea macabră din jurul nostru.
Îşi ridică ochii înspre mine întrebătoare.
Îmi trec mâna peste creștetul ei şi îi aplec mai bine căciula peste cap.
În jurul nostru lupii gardieni merg de-o parte şi de alta a noastră escortându-ne pe holurile drepte ale sanatoriului.

Nu e problema că ne vom pierde pe culoarele astea. Însoțitorii noștri se compun din asistente și doctori aduși ca să ne protejeze de ceea ce urmează să întâlnim. În caz că unul dintre pacienți rătăcește pe holuri, trebui imobilizat imediat, înainte de a face vreun contact.

Îi explicasem Oliviei şi lui Esmil că aveau să ne facă nişte testări pentru a vedea  dacă suntem sănătoşi.
Nu le-am spus despre şansa de a fi infectțti. Copiilor li s-a luat de lângă ei atât de mult, la o vârstă atât de fragedă încât nu am avut în mine să le spun că există posibilitatea ca unul dintre noi, dacă nu toți să fim omorâți astăzi. Bine, poate unul sau doi să fim reținuți pentru alte testări.

Lemona ne urmează. Îl are pe Esmil strâns ținut la brațul ei.
Capul lui se bălăngăne dintr-o parte într-alta. Fața îi e palidă şi genunchii îi tremură atât de tare încât le aud scâlțâitul de la câțiva paşi distanță.

Culoarul se deschide cu o lumină puternică și aproape bolnavă în strălucirea ei.

Electricitate. Sanatoriul era echipat cu electricitate. Electricitate sau foc greu, era invenția peste care oamenii şi lupi încă poartă conflicte de autenticitate.
Fiecare susținând că a fost în fapt invenția unuia de-a lor. Niciunul nu cedează.

Să ai electricitate înseamnă putere prin venit.
Se fac investiții în sanatoriul ăsta.
Cel mai probabil Alpha s-a asigurat că cei mai buni cercetători muncesc in găsirea leacului în cele mai bune condinții posibile.