ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

46. Esther

Carbon își încleștează ghearele reci în jurul încheieturii mele. Ochii întunecați îi lucesc apatic, placid. Trece dintr-o stare înalta mai repede decât aș bate din palme. De la un rânjet exasperant la o pură imagine a plictiselii. 

Îmi simt caninii dureroși. Îi las să se prelungească, oasele picioarelor mi se alungesc ridicându-mă cu un cap deasupra lui Carbon.
Esmil scrâșnește din dinți. Își trece ghearele peste smocul de păr ieșită pe bărbie și obraji.

--I-ați mâna, kalu.

Îmi păstrez tonul vocii echilibrat. Răcoarea din cuvinte destul de evidentă fără a fi necesară vreo altă inflexiune.
Carbon își deschide aripile. Asemenea unui cocoș ce se pregătește pentru o luptă; își ciufulește penele și își ridică bărbia.
Își deșcleștează pumnul. Face un pas în spate. Își împreunează mâinile la spate. Forțează un zâmbet subțire. Mai mult pentru a-și arăta colții decât ospitalitatea.

--De ce ai venit?

--Să te anunț de moartea mamei.

Pufăie disprețuitor.

--Timpul își are valoarea sa. Nu-l pierde cu încercări neroade de a mă minți.

--Dacă aș încerca nici nu ai ști.

--Cineva se încrede prea mult în ea. Aroganța taie labe, Esther.

--Carbon.

Sprâncene încruntate.
Un spasm în obraz. Își scrâșnește ușor dinți. Mai mult un tic decât semn al furiei.

--E pentru Olivia!

Esmil strigă din cealaltă parte a camerei. E cu spatele la perete. Ochii îi sunt larg deschiși. Roșii și injecți. Cuvintele îi tremură în gură.

-- Am vee-ni-t pe Piscuri pentru că... Esther....te-a auzit mai de de de muuuult vorbind despre ceva leac! Că că că altfel nu am fi stră-bă-tut tut munții ăștia să fii sigur! Că Crezi că e ușor să treci cu ghearele pe gheață? Huh? Că că  îmi place să îmi rup gâtul pe stâncile astea?

--De unde ai auzit de așa ceva?

Întrebarea era pentru mine.
Simțeam privirea lui Carbon asupra mea. Ceva nu era bine. Am pășit cu spatele ținând un ochi pe Carbon în timp ce mă apropiam de Esmil.
Se frecă de perete, dându-se în spate. Nu mai avea mult și fugea din calea mea.

--Esmil? Esmil.

Nimic. Mintea îi era destul de tulburată cât să nu fie capabil de a face vreo conexiune telepatică.
De cum mă apropiu de el un miros mă lovește.
Îl înșfac. Face o mișcare de evadare, dar îl țin bine.

--Ce e Esther? Simți ceva?

Carbon se apropie din spate. Ingrijorare îi pictează cuvintele.
Îmi incleștez maxilarul. 
Deși nu vreau, îl las să se apropie de Esmil. Carbon e specialist în otrăvuri, substanțe în general. Sau cel puțin era.

--Esmil, calmează-te.

Lupul din mine vorbește ceea ce-l face să înceteze să se zbată momentan.
Carbon se apleacă.  Aproape că-si poate sprijini bărbia pe umărul meu.

--Pupile dilatate, exces de salivă, paloare, tremurat, spasme, mișcări franatice.

Face toată înșiruirea asta, fiecare cuvânt îl simt ca pe un pumn în stomac.

--Ce ați mâncat pe drum?

--Mai nimic.

Să nu fie vulpinism.
Nu are cum. Adică nu din acela luat de la lupi. Dacă kalu cu care ne-am luptat la peștera galbenă i-au dat ceva? Nu am văzut oameni bolnavi de vulpinism, dar mai apoi nici kalu nu am văzut până acum câteva zile.
Căteva pete negre îmi îngreunează viziunea. Brusc îmi e greu să respir. Nu are cum și Esmil să fie bolnav. Luna, dacă ești acolo sus zeiță, te rog, nu-mi face asta. Lasă-l să nu fie infectat.
Te roh. Te rog.

《Esther?》

Vocea lui Cayden mă forțează la suprafață. Îl imping din capul meu.
Clipesc des. Carbon îl prinse pe Esmil de umeri.

--Cred că a mâncat ceva ce nu trebuia. Ceva plantă. Cel mai probabil iscaiță. Am câteva tratamente ce le pot încerca.

Vorbeșe de parcă discutăm vremea la o cană de cafea.
Calm. Netulburat.
Așteaptă să răspund.

--Nu e vulpinism?

Zâmbește.
Zâmbește de parcă aș fi de-a dreptul simpatică punănd întrebări așa de stupide

--Nuu. Nu cunoșiti simptomele vulpinismului ? Atunci cum știți că Olivia e infectată?

Înghit în sec.
Încerc să mă reculeg cât de repede posibil.
Carbon se ridică în picioare. Îl iau pe Esmil de braț. Nu se ridică. Dă din cap in semn de nu.

--În drum spre piscuri am fost atacați de kalu.

--Oh, nu.

Carbon îsi pune mâna la gură. Șocul îi evidențiază trăsăurile.

--Insă nu erau chiar kalu.

Îl trag pe Esmil. Se zbate, dar și-a pierdut din energie, iar mișcăile îi sunt sacadate.

--Cum adică?

Carbon îmi face semn spre ce ușa ne îndreptăm.

--Erau kalu infectați cu ceea ce părea a fi vulpinism. Insă nu am crezut că vulpinismul poate afecta alte creaturi înafară de lupi, adică de exemplu oamenii nu au pățit nimic când satul ne-a fost atacat, adică  au murit pe loc nu s-au transformat în crea--

--Stai puțin.

Mă oprește brusc în mijlocul frazei.

--Descrie-mi acești atacatori.

--Aveau foarte puține pene pe aripi, de parcă s-au ciugulit, ciocurile le erau ciobite, pielea le avea bășici, țipau îngrozitor și mai presus aveau acel miros.

La mima confuză a lui Carbon am clarificat:

--Acel miros de vulpe.

Un zămbet subțire.

--De acolo numele?

--Ah, da, cred.

Am ridicat din umeri.
Nu mă găndisem la asta pănă acum. Încerci să te ferești de boală nu să îi afli semnificația numelui.
Carbon deschide o ușă grea.
Scârțâie, dar ca orice în lumea lui Carbon, până și scârțâitul e cu un scop anume.
Acum îmi zâmbește dulce, face glume cu mine, dar în următoarea secundă poate avea ghearele înfășurate in jurul gâtului meu, iar atunci care pe care va fi?

--Așează-l pe canapea.

Suntem în bucătărie. Un servitor amesteca în ceva ceaun. Îl așez pe Esmil pe singura camapea din încăpere. Piele peticită, acoperită cu perne devolorate și scămoșită. Bucătăria asta îmi dădea senzația de acasă.
Carbon deschide un sertar dintre sutele care acoperă pereții. Scormonește prin lucruri. Scoate mai multe fiole pe care le prinde între degete.
Murmură un cântec sub bărbie. Servitorul continuă să amestece, în mână ținând o carte. Lumină caldă se imprăștie de la focul îmbietor. E de parcă am picat in altă lume nu doar am traversat un prag!

#06.05.2018