ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

43. Esther

Mama era fiică de kalu. Dar titulatura de fiică pentru kalu se diferențiază în sens față de ceea ce consideră un lup sau chiar un om.  

E ciudat să mă gândesc că am o legătură cu o familie de kalu. Am trăit aproape un deceniu printre oameni, absorbindu-le obiceiurile, învățându-le poveștile și chiar având fricile lor de răni, de boli, de neputință, de slăbiciune.
Uneori mă simt mai mult om decât lup, iar poate și de aceea îmi vine mai greu să înțeleg lumea kalu, deși am trăit în ea o bună parte din timpul meu.

Pentru ei, familia e cea spre care  te ghidează zeul soare de la naștere și pe care te străduiești întreaga ta viață să o găsești, iar dacă reușești ești cu adevărat binecuvântat. 

Un kalu se naște dintr-un alt kalu, nu dintr-o mamă.
Un kalu vine pe lume și e dat spre îngrijirea tuturora. Mama îmi explicase odată cum a vizitata un astfel se cuib; în care erau adunați peste cincisute de copii kalu de până în cinci ani. De acolo creșteau împreună, iar la vârsta potrivită fiecare pleca în drumul său. Familia este pentru kalu, nu cei de-un sânge cu tine ci cei care aleg să fie cu tine. Carbon era fratele mamei în perspectiva kalu, iar printr-o hibridizare cu cultura noastră, îmi era un fel de unchi. 

Pegasul se dă pe picioarele din spate când mă apropiu.
Necheză atât de zgomotos încât văile răsună în ecou.
Carbon îi trage hățurile, își pune o gheară peste aripile animalului și le aranjează câteva pene ieșite înafară.
Intr-un final își ridică privirea spre noi.

--Ceruri senine.

Salută cu un zâmbet larg, forțându-și gura să se deschidă, colții rostogâlindu-se peste buza subțire și albită de timp.
Își aplecă capul, deschizându-și aripile o fracțiune de secundă. Mă uit înspre Cayden când îi simt mâna pe brațul meu.

--Unchiule.

Îl salut. Cayden mă prinse, își încolăci brațul într-al meu și mă trase un pas mai aproape de el.
Lupoaica din mine îmi zgâria interiorul într-un plânset de jale. Revedeam ochii mamei înainte de a muri.
Îl priveam pe Carbon, iar mintea mi se inundă de imagini, vivide, în roșu și verde și galben și maro, trecând cu o viteză fulgerătoare.
Revăd ochii mamei adânci și goi, gura sucită într-un strigăt uscat, îi simt răsuflarea părăsindu-i corpul de cum îmi trec ghearele prin ea. 

O trasem pe Olivia din cleștii mamei, cu greu, focul ne înconjura, ne îneca, iar din mijlocul acelui infern cumva am ieșit.
Cumva am mers mai departe. Cumva am scos-o pe sora mea din calea părinților noștri infectați de vulpinism.

《Esther ești bine?》

Cayden mă strânse de încheietură. Îmi eliberez mâna. Mă aplec în fața lui Carbon.
Ceva vede în fața mea, în ochii lui sclipește o întrebare, dar gura lui pare să vorbească fără el:

--Unchiule? Să înțeleg că ai nevoie de ceva de mare preț de la mine, Esther.

Întreabă  cu un ușor zâmbet aproape indescifrabil, dar cu privirea fixată spre Cayden, apoi din nou spre mine:

--L-ai adus pe puiul Alpha cu tine.

--Da.

Răspunde Cayden înainte de măcar avea ocazia să-mi deschid gura. Cineva e nerăbdător.

--Avem nevoie de o primire în Py.

Spun și mai mult simt decât văd surpriza lui Cayden.
Sprâncenele i se urcă pe fruntă, strânsoarea devine mai lejeră, iar umerii i se ridică în ipostază defensivă.
Carbon își trece degetele prin penele aripii sale negre. Pentru un moment nu spune ceva, alegând să lase liniștea intre noi trei.
Am atâtea întrebări și atât de puține răspunsuri.
Dacă mă intreabă de mama? Îi voi spune adevărul? Să-i spui cum mâna mi-a trecut prin cutia toracică? Senzația splinei pocnind sub presiune? Se va mai uita vreodată spre mine?
Iar dacă nu, îmi va păsa îndeajuns? Tot timpul ăsta am supraviețuit fără el. Mă voi descurca de acum înainte de asemene.
Îmi dau seama că mă uitasem prea mult timp în gol când Carbon vorbi spre Cayden:

--Chiar așa? Unde îți sunt manierele? Te-am educat mai bine de atât.

Mi-am mușcat limba.
Îmi înghit nodul uriaș ce mi s-a format în stomac, trag aer în piept și-mi ridic bărbia:

--Carbon, kalu al piscurilor, cerem adăpost, refugiu și protecție sub aripa ta,  ca un fost și actual prieten ai lupilor, legat în onoarea amiciei noastre.

Carbon se încruntă.
Nu conta că era unchiul meu.
Nu aveam să-mi pun toate ouăle în același la coș. Dacă prin ceva motiv refuza să mă recunoască era încă obligat prin formulele diplomației să nu ne refuze în nas. Reprezentăm Haita.

--Ow, asta doare. Nici nu apuc să-mi prind suflarea și îmi aruncați în poală situația dată. Ce căutați în Py?

Își flutută aripile mișcând stratul subțire de zăpadă în jurul nostru, aerul devine brusc mai rece, soarele pare să se întrevede dintre nori luminând cu putere.

--Nu se cuvine ca prietenii să se viziteze? Nu se cade ca să ținem relații legate între noi? Lup și kalu de-o seamă?

--Ai o limbă vitează lup, dar ești pe nicăieri în comparație cu mama dumitale.

Zâmbi.
Pierdeam prea mult timp în blocada asta de cuvinte.
Încă puțin și aveau să-mi crească țurțuri din spate.

--Specialitatea mea stă în alte părți.

Raspunse Cayden cu un zâmbet atât de larg incât îi dădădea impresia unui om cu mințiile pierdute.

--Sunt sigur de asta. Trebuie să fie vreun motiv pentru care ești lăsat să mănânci în capul mesei.

Îmi opresc șocul să mi se arate pe chip. Lovitura era o palmă peste față. Carbon trecuse o limită a politeții. Făcuse referire la obiceiurilevoamenilor de a lua lupii din sălbăticie și de-ai domestici, de-ai face sclavi gata să răspundă la orice semn.
Era o insultă ce nu se făcea nici in cele mai joase spețe.
Cayden își arătă dinții intr-un zâmbet crud.
Carbon își permitea prea multe.

--Du-ne în fața capului cel mai înalt.

Îi spun, continuând în minte

《Nu ne poate refuza o audiență.》

《Si totusi dacă o face?》

Îmi răspunse Cayden în minte cu o altă întrebare. 
Nu știu.
Nu știu ce vom face.
Ce voi face.
Nu dispera. Nu dispera.
Ochii mici sticloși mă iscodiră, linile gurii i se ridicară într-un acord mut:

--Ați picat la țanc pentru înmormântarea ei. Regina Kalu e moartă. Bine ai revenit acasă, prințesa mea.

#02.04.2018