ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

42. Cayden

Piscurile sunt groaznice. 

Dacă nu ai aripi și gheare destule de încovoiate cât să străpungi roca, fiecare pas pe care îl faci în teritoriul kalu e un pas mai aproape spre moarte. Ai de ales între a muri strivit de o avalanșă izbucnită de nici unde sau de a aluneca de pe potecile strâmbe și scunde direct în hăurile prăpăstioase.

Piscurile, vârfurile munților, se ridică peste nori ca ceva săbii împlântate cu lama în sus de care dacă nu te agăți destul de bine riști să te tai.
Py e capitala kalu, așa cum e Saor pentru lupi.
Însă spre deosebire de Saor, Py se întinde peste munți și văi, kalu zburând de pe o parte și alta a stâncilor, spre cuiburile lor abia scormonite în stâncă. Py e vast și teribil. Un fel de teribil care vorbește de vânturi amețitoare și înălțimi dureroase, de stânci grele și rocă dură ce așteaptă să se îmbăieze în sângele cald al locuitorilor săi. Saor e întuneric, pasaje cu secrete, trepte alunecoase, umezeală picurândă, răcoare și strâmtoare. 

--Pare pustiu.

--Nu ar fi trebuit să vină cineva până acum?

Esther ridică din umeri.  Își trage mai bine rucsacul pe umeri. Haina scurtă ajunge să-i acopere doar genunchii, ceva bocanci pe jumătate arși reușesc să-i acopere gleznele. Dacă mi-aș oferi haina mi-ar rupe-o în față.
Suntem la poarta spre Py. Niciun kalu nu a venit să ne întâmpine.
Poartă e mult spus. Stăteam pe marginea unei stânci privind hăul ce se deschidea în fața noastră, pe partea cealaltă, podul retractabil stătea suspendat, strâns ținut în lanțuri ruginite, atârnând ca o muscă în plasa unui păianjen. 

--Nu putem sări.

Spune Esther de parcă s-ar fi gândit să sară. Ceea ce probabil a și luat în calcul.
Brusc se întoarce pe călcâie. O prind de braț.
Vreau să cred că mă deranjează că s-a întors atât de brusc fără să dea vreo explicație decât că aș fi ușor îngrijorat că s-ar putea să plece și apoi să nu o mai văd.
Își ațintește ochii spre mâna mea. O eliberez. Își ridică o sprânceană:

--Ia-o încet, mare grozav lup. Nu putem trece pe aici.

Dar dacă căutăm ceva poteci sigur putem găsi ceva pasaje secrete.

--Asta ar însemna că trebuie să facem un ocol ce ar putea dura tot atât cât a durat drumul până aici.

--Ai vreo altă propunere?

Sâsâi, lupul în ochii ei.

--Da, de fapt chiar am.

Își încrucișă brațele la piept. Fire de păr blond i se loveau peste obrajii supți.

--Cheamă-l pe Carbon.

Își descleștă brațele. Lupii din spatele nostru deveniră mai atenți. Esther râde cu jumătate de gură.

--Cum crezi că aș putea să fac asta?

Mă întrebă, dar se simte cât de multă forță a pus în cuvinte. Lupii o pot simți de asemenea.

《Nu o face. Nu știi ce-mi ceri.》

Lupul ei mârâie pe linia telepatică. E rândul meu să o privesc cu aroganță, ridicându-mi bărbia și arcuindu-mi sprânceana:

--Tot timpul ăsta petrecut în teritoriul kalu trebuie să fi deprins ceva din limba lor.

《Nu te comporta ca un copil, Cayden. Ce vrei? Să-ți schimb scutecele?》

Cumva face ca în loc să ajung la un acord să pună paie pe foc.

《Ai auzit de diplomație, Esther? 》

<<Diplomația e pentru dușmani. Ești? Un dușman?>>

--E adevărat, Beta Oria?

Vocea lui Palero era obosită, ceea ce mă face să mă adun. Cu toții suntem obosiți. Lupii abia se mențin în picioare, iar ploapele stau să li se închidă din moment în moment. Frigul și foamea nu sunt o combinație de succes în doborârea oricărui viteaz și oricărei aramte.
Esther se întoarce spre Palero nu înainte să-mi arunce o privire fulgerătoare.

--Da, dar numai câteva sunete.

Fața lui Palero se deschide în lumină.

--De ce nu ați menționat asta de la început? Uitați, nici nu bate vântul prea tare, e numai bine. Puteți vorbi pe vânt. Haideți, vă rugăm.

De unde știe el de vorbitul pe vânt?

--Bine.

Scrâșnește din dinți. Mă înșfacă de încheietură.
Ghearele i se adâncesc în carne.

《Amintește-ti că tu ai vrut asta.》

E ceea ce-mi spune înainte să-și ridice capul. Cel mai groaznic țipăt îi izbucneste din gură.
Lupul meu aproape că înnebunește, lupii din spatele nostru cad în genunchi.
Apoi țipătul scade într-un croncănit sau ce ar trebui să fie un croncănit venit de pe corzile vocale a unei ființe ce nu a fost născută pentru glasul ăsta.
Iar din croncănit scade spre un murmur rârăit, care-mi face inima să trăsalte.
În final se lasă tăcerea. Ecoul chemării lui Esther se aud de cum sunetul se lovește în stânci. Așteptăm un răspuns.
Nimic.
Sunt pregătit să mă mișc de pe loc când Esther își întețește strânsoarea pe brațul meu.

《 Stai. Așteaptă.》

Din depărtare, pe nori de negură se desprinde din înălțimi o creatură ce călărește un cal cu aripi.
Un pegasus, iar pe pegasus era un kalu.
Ne dăm în spate, pregătind locul de aterizare a celui care i-a răspuns lui Esther.
De pe pegasusul cenușiu, un kalu coboară, aripile strânse pe corp ca o manta îngrijit purtată.
Carbon.
Însuși Carbon.

#17.03.2018