ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

11. Cayden

În urmă cu nouă ani:

--Nu. Nu am să merg. E stupid.

--Haide, Cayden, nu fi insolent!

Esther încerca să țină pasul cu mine de-a lungul coridoarelor, dar eu nu voiam să o ascult, așa că îi auzeam lipăitul în spatele meu ridicându-se în ecouri în tunelul peșterii.

--Nu cred că foloseşti bine cuvântul ,,insolent"

Îi spun, uitându-mă din colțul ochiului peste umăr la ea. Însă ceva pentru care e deja cunoscută e tenacitate:

--Va fi pierderea ta! Toți lupii tineri vor fi la dansul Iernii. Să lipsesți ar fi...imprudent.

Am lăsat un râset să îmi iasă printre dinții încleştați. Tunelele astea nu se mai terminau. Parcă mergeam de o veșnicie.

--E problema de pereche? Nu ai cu cine merge?

Nu m-am întors spre ea. Nu am îndrăzneam să respir. Nu am spus nimic. Îi ascultam fiecare inflexiune în voce. Oare bănuia ceva?

--Pot vorbi cu Ferin. Cred că cunoaşte ceva fete care sunt interesate. Eu mă duc cu Ferin la dans, ar fi...

M-am oprit brusc. Eram pe un culoar strâmt al peşterii ceea ce o făcu să se ciocneasca de spatele meu. Instinctiv am prins-o de braț.

Un pas şi mai încolo de balustradele construite se deschidea un hău lat de câteva picioare, dar adânc până în centrul pământului. Saor era plin de astfel de prăpăstii, alcătuit din galerii de tuneluri ce străbăteau toți munții.

--Te duci cu Ferin? De ce?

De ce chiar el? De ce se duce la dans cu el?

Planul meu era astfel: dacă eu nu merg nici ea nu va merge. Suntem cei mai buni prieteni.

Suntem nedespărțiți. Credeam că dacă mă opun dansului Esther nu se va duce nici ea. N-ar fi trebuit să o întreb dacă vrea să îmi fie pereche la dans. N-ar fi trebuit să dansez.
Totul ar fi fost bine.

--Cum, de ce?

Mă întreabă privindu-mă cu adevărat confuză. Îşi sprijini un braț pe balustradă ceea ce ma făcu să înghit în sec.

Dacă balustrada nu era bine menținută, dacă aluneca, ar fi alunecat în prăpastie în următoarea secundă. Groapa era atât de adâncă că până şi lanternele agățate de pereții peşterii nu ajungeau să lumineze până în adâncuri.

--M-a întrebat daca vreau să-l însoțesc la dans. Am spus da. Ştiam ca tu nu vrei să mergi.

--Ferin? Serios?

Pufnesc deşi abia mă abțin din a nu face o scenă.

--Ce are, Ferin?

Mă provoacă ținându-şi mâinile în şold.

Părul ei e legat într-o coadă se rotește ca o morișcă printre degetele ei. Câteva fire îi stau împrăştiate în jurul feței. Sabia de lemn cu care se antrena o ave agățată la mijloc şi câteva pete de noroi îi decorau obrajii înroşiți.

Esther e prietena mea. E cea cu care mă antrenez în lupte. E cea cu care ies la vânătoare. Ea e cea cu care îndeplinesc micile misiuni pe care ni le dă Alpha ca şi copiii de lupi nobili. Aveam și alți priteni, dar Esther și cu mine am fost mereu o echipă. Ferin n-avea ce căuta în ecuația asta.

--Nu e bun. E neîndemânatic.

Îi spun răsucindu-mă astfel încât să văd oricine ar veni dintr-o parte sau alta a culoarului.

Am unsprezece ani, sunt destul de mare încât să realizez că să îmi las spatele descoperit ar fi o portiță spre un atac neprevăzut. Era o greşeală de începător.

Chiar fiind în Saor, casa lupilor, atmosfera în ultimii ani a fost puțin tensionată. Mai bine grijuliu decât îngrijorat.
Dacă are sens ce spun.

--E un spadasin. Se antrenează. E elegant.

--Are zece ani!

--Şi?

Esther se apleacase mai mult spre mine. Dacă am fi în forma lupului ne-am arăta colții unul altuia.

--Ai numai nouă ani! Ferin n-are ce căuta cu tine.

Obrajii îi deveniră roşii, iar lupoaica din ea se apropia de suprafață. Îi simțeam furia.

--Oh, pentru că nimeni nu se poate compara cu măria sa, Cayden! Tu nu vrei să mergi la dans. Ce vroiai să fac? Să îi spun nu?

--Da!

--Nu!

--Dacă voiai atât de mult să mergi la dansul ăsta tâmpit puteai să îmi spui.

--Tâmpit?

M-am oprit din orice urma să spun când i-am auzit vulnerabilitatea din voce. Esther și-a întors capul. Simțeam miros de lacrimi.

Lupul meu mă zgâria cu ghearele simțind tristețea din glasul ei. Voia afară. Voia să o facă să se simta bine.
Își întoarse fața spre mine trăgându-şi mâneca peste ochi. Mă privise direct în față. Mereu mă privea in fața.
Era unul dintre lucrurile pe care le apreciam lui Esther.

--Va trebui să plec. După Dansul Iernii.

Credeam ca nu o auzeam bine.

--Să pleci?

Dăduse din cap în semn da, cuprinzând mai strâns barele. Lumina unui felinar apropiat îi lumina fața:

--Tata a fost distribuit la graniță. Fiind moştenitoarea lui şi uncenicul lui va trebui să-l urmez. Îmi voi continua acolo educația. Voi ramâne acolo fără să mă mai întorc înapoi în Saor.

De parcă am fost lovit în stomac şi tot aerul mi-a fost luat din plămâni.

--Cum adică nu te întorci?

Îşi încreți fața, deja nervoasă pe mine. Mă repetam. Mă bâlbâiam. O priveam uimit.

--Nu mai stau în Saor, deşteptule, ce nu ințelegi? Am vrut să merg la dansul ăsta ca să mai am o ocazie să îi văd pe toți înainte de a pleca. Nu face fața asta. Nu ți-am spus pentru că reacționezi ciudat.

Mi-am tras mâinile prin păr. La graniță se auzeau zvonuri de confruntări între lupi şi oameni. În timp ce Esther era destul de puternică pentru a se apăra de un lup de vârsta ei întotdeauna se putea întâmpla ceva neprevăzut.

Nu voiam să fie adevarat ce îmi spunea. Era altceva dacă era Ferin între noi. Ferin putea fi uşor îndepartat. Însă distanța care ar fi între noi... Nu am fost despărțiți de la naştere. Fiecare minut l-am petrecut împreună. Nu. Nu . Nu.

Esther mă privi încrutându-şi sprâncenele. Nu o puteam lăsa să plece.

Şi totuşi toate eforturile mele se dovediră futile. Devenisem altcineva dupa ce plecase. O jurasem ca moartă şi nu suportasem ani de-a rândul să îi aud numele. Îşi întoarse spatele prieteniei noastre.

Îmi jurasem că dacă aş mai fi văzut-o vreodată aş fi ignorat-o.
Dar pentru toată ura mea mă rugam şi speram în fiecare zi să o văd măcar odată înca o dată.

Nouă ani, iar acum o țin în brațe în timp ce îşi priveşte familia pe care a tras-o prin, literalmente, iad pentru a o proteja. Dedicația ei aparținea legendelor. Să fi iubit de Esther era un dar din stele.

Îşi ridică capul. Se întoarse în spate, ridicându-și bărbia puțin, ațintindu-și ochii spre mine. Se desprinse cât de mult posibil de mine, dar încă rămânând așezată.

--În curând va trebui sa ne săpăm drum spre ieşire.

Spune. Ceilalți par să se dezamorțească auzind-o. Cu toții dau din cap în acord, prea obosiți spre a vorbi. Mai stăm pentru o clipă nemișcați. Să ne imprimăm căldura corpurilor în noi.