ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

34. Esther

Străpung gheața potecii printr-o aruncătură de gheare arcuite. Laba e grea, blana îngreunată de ninsoare și umezeala se prelinge peste mușchii întinși. Călătorim în liniște, urcatul printre poteci trebuie făcut cu atenție sporită. Ne apropiam de sezonul furtunilor, iar garanția unei avalanșqe bântuie peste orice mișcare greșită sau urelt prea puternic. Liniștea ce împăienjenește drumul și frigul care îmi răsucește blana pe mine îmi lasă mintea să se îmbăieze în amintiri.

X Cu două luni în urmă X

Îmi trec picioarele prin botoșeii trași lângă pat de aseară și îmi abțin un căscat. Mă ridic și mă întind.
O privesc pe Olivia dorminid în patul de deasupra mea. Plapuma e pe jumătate căzută de pe ea și un picior împunge tavanul cu genunchiul.
Mă apropiu de ea. Avem paturi supraetajate luate la jumătate de preț la ceva târg. Tata a negociat cumva și le-a obținut.

Îi prind nasul Oliviei, zâmbind.
Dintr-o dată își deschide ochii și își trage fața dinspre mâna mea.
Se trage atât de tare încât dă cu capul în lemnul patului.

--Trezește-te cap de pernă că trebuie să mergi la școală.

Olivia îmi aruncă cuțite cu privirea și își trage plapuma peste cap țipând:

--Mami!! Esther nu mă lasă în pace.
Îmi dau ochii peste cap când o aud pe mama de la parter:

--Esther!

Înainte să ies din cameră mă întorc în viteză și îi trag plapuma de pe ea. Olivia lasă un țipăt înfuriat.

--Fetelor!

Mai strigă mama odată.

--Vin, vin.

Strig la rându-mi.
Ies din cameră închizând ușa după o Olivia somnoroasă și nervoasă. Scările lasă un scârțâit lugubru când mă cobor în bucătărie.
Mama stă cu un picior sprijinit de un scaun vorbind în șoaptă cu tata.

--'Neața.

Le spun sărutându-i pe ambii obraji.
Tata îmi aruncă un măr din bolul pe care îl ține în brațe. Îl prind într-o mână și mă urc pe mânerul unui scaun tras în colțul bucătăriei.

--Ce facem astăzi?

Întreb mușcând din măr și aruncând o privire peste harta întinsă în mijlocul mesei.
O hartă a întreg teritorului uman. Casa noastră e marcată la granița dintre teritoriul uman și al lupilor.
Mă urc pe spătarul scaunului, dar mă las imediat jos când mama îmi aruncă așa o privire că mă las să alunec în fund pe șezut.

--După ce Oli pleacă la școală va trebui să te duci la Lemona.

Îmi dau capul pe sapte iritată. Scot un ofat prelung și mă las să mă miorlu:

--Din nou? De ce tot trebuie să mă duc la casa ei? Mă tot pune să stau cu Esmil și să culegem ciupercile, și știți și voi că urăsc ciupercile.

Mama luă o gură adâncă din ceaiul ei înainte să îndrepte cana spre mine zâmbind să spună:

--De ce purtăm din nou discuția asta? Lemona e un lup antic și e singura care poate să poarte conversații cu haita la așa o distanță mare. Trebuie să joci rolul mesagerului, Esther, nu cred că-ți cerem chiar așa de mult.

Iarăși discuția cum că eu am pretenții prea mari! Argh.
Ei merg și spionează în consiliile umane, țin în rând asasini și schimbă informații cu mercenari în timp ce eu fac treaba de așa zis mesager.
Adică traversez satul și îmi petrec ziua cu Esmil pentru că "dacă nu Lemona se va supăra".
Ok, Esmil nu era chiar așa de rău, dar nu era așa de tare, în comparație cu un asasin.

--Nu pot să vin cu voi? Doar m-ați antrenat tot timpul ăsta pentru astfel de misiuni.

Tata își răsucește două pioneze între degete privind harta. Lăsase bolul cu mere în centrul hărții.

--Nu. Și cum insiști mai mult cu atât o să fiu ,,nu" -ul mai categoric.

Îmi spune împungând o pioneză pe hartă, în zona marcată ca pădure.
O altă pioneză urmează, mult prea aproape de satul nostru.
Mi se usucă gura privind la marea de argintiu ce se întinde pe hartă.
Iau o mușcătură din măr numai ca să simt ceva.

-- Se apropie de noi? Vulpile?

Nu erau vulpi normale, cu blana roșcată și coadă stufoasă, care îmi alcătuiau coșmarurile și nu mă lăsau să dorm noaptea. Nu.
Altfel de vulpi erau astea.

Tata își înfinge colții într-un măr, în același timp aruncă un alt măr spre ușă.
Olivia îl prinde sărind speriată. Arată ca pisica vecinilor după ce o alerg prin curte.

--Puteai să mă lovești.

Spune în loc de bună dimineața.
Slabe șanse, însă, să o lovească.
Chiar și fără vreun antrenament e o lupoaică.
Reflexele noastre sunt net superioare celor umane, de exemplu. De aceea la școală întotdeauna a trebuit să avem grijă să nu sărim pe cineva din greșeală. Dacă un idiot vrea să fie șmecher și să ne ia pe nepregătite, să ne facă o farsă, să ne împingă, să ne pună piedică sau să ne tragă de păr, ei bine să zicem că într-o zi proastă, respectivul va avea mai mult decât un nas însângerat.

--Esther. Îmbracă-te că Olivia o să întârzie.

--Mama, doar de data asta, te rog, vreau să fiu de folos, eu-

--Du-te, Esther. Acum.

Îi văd determinarea oglindindu-se în ochi. Tata își ridică o sprânceană în semn soldat, sper că nu mai pierzi mult timp.

Olivia își scoate limba când trec pe lângă ea.
Aș putea să-i prind limba între degete. Nu ar fi prima dată.
Dar mă mulțumesc să îi pun piedică pe drum spre școală.

X prezent X

Privesc marginea potecii ce se adâncește căzând de pe creasta muntelui, în lateralul nostru, la stânga șirului nostru hăul se deschide adânc.
Prăpastia se deschide atât de primitoare în fața noastră, doar doar să îi primim îmbrățișarea.
Îmi forțez labele să se miște în continuare.

Durerea unui gând mă lovește. Nu o pot pierde pe Olivia. E singura ce mi-a rămas. Durerea, oh.
Îmi taie respirația. Mă sufocă.
Clipesc des. Nu pot să o pierd pe Oli. Nu pot.

#07.01.2018