ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

Cayden

 E atât de calmă când doarme. Atât de împăciuită și de liniștită. Nicio crestătură de frustrare nu-i onduiește fruntea, ochii îi sunt închiși, acoperiți de pleoape ce flutură ca bătăi din aripi, iar pieptul i se ridică și cade cu fiecare sughiț de aer pe care îl ea tresărind. Esther adormise pe marginea terasei. Alcoolul, are rece și oboseala se adunaseră și o obosiseră într-atât încât, când mi-am pus brațele în jurul ei nu a dat niciun semn să se trezească și să mă împingă amenințându-mă că va face o împletitură din mațele mele. Am luat-o în brațe. Era mult prea ușoară, mai ales pentru o lupoaică ce trebuia să lupte și să aibă o masă respectabilă de mușchi pentru a-și întreține forța și a-și lupta adversarul. Lupul meu își trase ghearele în interiorul meu. Era slăbită.

O așez în patul de lângă mine. Se scufundă între pături, făcându-se aproape nevăzută. Totul pentru ,,prințesa " lui Carbon. Kaluul trimise în mod special mai multe pături pentru că ,,știe ce-i place nepoatei lui". Servitoarea aproape că făcuse pe ea ținând în brațe teancul de așternuturi și privindu-ne. Așteptând. Fie. 

Esther se răsucește. Clipește. Pentru un moment își deschide ochii, iar lumina lor îmi face inima să sară. Mă apropiu de marginea patului. Își întinde mâna spre mine, degetele deschise. Îmi întrepătrund mâna între a ei. Mă strânge și se ascunde între perne. Căldura palmei ei îmi face doar ca cele ce mi le-a spus adineori pe terasă să-mi aprindă furia. Au trimis-o în Piscuri. Au ținut-o cât mai departe posibil de Saor în tot acest timp. Au trimis-o să stea în cuibul ăsta de vipere cu aripi ce nu știau să-și țină ciocurile de unde nu le fierbea oala.
Nu. Dacă credeau că vor putea călca peste lupi, cu una cu două se înșeală. Trebuia să fac ceva de când intrasem în Py.
Îi sărut vârfurile degetelor și îi trag pătura până peste mijloc. Mă ridic în picioare. Câteva torțe mai sunt aprinse, vag luminând un sfert din camera rotundă. 

《Palero, informează gărzile că v-om pleca în recunoaștere.》

《Da, Beta. Imediat. 》

Se ridică de lângă marginea patului său de unde se aplecase să-și spună rugăciunile pentru Zeița Luna, venind spre mine îmi șopti la ureche întrebarea:

--Cine va lua parte, mai exact, în expediție? 

--Eu, tu și Laura

Palero trase cu ochiul spre Esther, de parcă aștepta ca ea să spună ceva. Să se împotrivească sau să-mi susțină decizia.
Îmi ridic o sprănceană. Palero dă din cap fără alte adiții. O trezește pe Laura. Lupoaica murmură ceva și se îmbracă eficient și repede. În mai puțin de câteva minute umane suntem ieșiți din casa lui Carbon, luna strălucește în înaltul cerului, plutind printre ceața piscurilor.

--Vom avea nevoie de pegasi.

Îi comunic lui Palero care dintr-o mișcare pornește în direcția grajdurilor lui Carbon. Nu aveam cum să ne mișcăm orin Py dacă nu aveam aripi. Drumurile erau mult prea abrupte, iar clădirile erau cocoțate pe vârfurile munțiilor.
Laura se aproapie de mine. Își trage gulerul mai tare sub nasul ce încă îi purta răni de la atacul din Peștera Galbenă.

--Unde mergem, Dany?

Nu vreau să citesc prea mult însă își poziționează corpul într-un ,,s" ce-i fac formele mult proeminente să iasă în evidență direct sub botul meu. 

--La ambasadă.

Îi spun direct așteptând o reacție. Laura cocea ceva. Nu știu ce, dar se simte ceva îneregulă cu ea, e parcă nu mai știe cum să-și țină echilibrul în jurul meu. Iar asta nu era legat de împerechere sau orice atracție sexuală ar avea. Nu, nu, se forța să intre într-un rol de fată vinovată, martiră, plăpăndă, în nevoie de ajutor.