ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

3. Esther

Zăpada era bine bătătorită pe cărare. Mergeam unul după altul fără a scoate un cuvânt. Eram încordați cu toții.

Tensiunea plutea în aer. Mușchii îmi pulsau în mici spasme cu fiecare pas făcut. Trecuse prea mult timp de când mâncasem ultima dată, iar corpul refuza să-mi vindece bătăturile din tălpi și să-mi disperse oboseala. Fiecare mișcare pe care o făceam era o altă durere. Lemona îl căra în spate pe Esmil. Omul leșinase de foame.

Era numai vina mea. Dacă m-aș fi oprit să adun ceva, orice de mâncare în drum, dacă le-aș fi permis să vâneze ceva în pădure, orice doar să nu fim morți de foame acum. Trebuia să mă fi gândit mai bine. Mai repede, mai-

--Cât mai avem din drum?

Olivia mârâise, sprijinindu-se de umărul meu. Bruta de gardian îi răspunde fără să fi fost întrebat:

--Oboseşti? Să te duc în brațe, frumoaso ?

Olivia se îmbujoră atât de tare încât își ascunse capul în mâneca cojocului meu. Ignoră-l. Ignoră-l.

Peisajul rămânea acelaşi. Începeam să devin iritată. Numai copaci şi zăpadă. Nu simțeam nicio schimbare. Cu fiecare pas lupul din mine se lupta mai îndăratnic pentru dominanță.

--Oli, i-am şoptit, Oli... nu mai avem mult.

-- Arătați groaznic. O vulpe v-ar doborî dintr-o încercare.

Bruta continuă să-şi reverse prostia pe gură. Palero conducea rândul, mergea înaintea noastră cu mult, era posibil să nu fi auzit ce îndrugă matahala, dar pe cine păcălesc ? Nu-l va opri din a ne jigni. Nu e responsabil pentru noi.

Eu eram Beta Oria, eu eram capul familiei. Pentru a doua oară în acea zi această sentință mă străfulgera cât de adevărată este.

--Esther! Strgă Lemona mustrător peste vorbele matahalei, ridicându-şi vocea.

Mă lovisem în ea cu putere. Ne-am oprit din înaintare. Olivia căzu în genunchi. Un schelăit răguşit îi ieşise printre dinți. O prind de mână să o ridic înnapoi în picioare, dar se ghemuiește pe zăpadă.

--Lemona, prinde de capătul hainei şi dă-i-o jos.

Lemona îl împinse pe Esmil cu grijă jos din brațele ei. Îl așeză pe un smoc de verdeață uscată. Apoi, se așeză în genunchi lângă Olivia.

I-am deschis împreună hainele pe cât de repede am reuşit cu putință. Capul i se lungi, spatele i se încordă. Aproape îi puteam simți durerea. Durerea transformării e groaznică, dar setea, foamea şi frigul o fac aducătoare de moarte.

Olivia se învârti neputincioasă în zăpadă. Nu puteam face nimic să o ajut. Dacă interveneam în orice fel i-aş fi putut agrava transformarea. Cusătura hainelor cedă încetul cu încetul până la încordarea muşchilor.

Era aproape transformată. Jumătate om, jumate lup, se lupta pentru control în propriul corp. Trebuia să-i rup hainele de pe ea, altfel risca să îi intre materialul în ea în timpul transformării. Nu le puteam rupe cu un cuțit. Va mirosi metalul, iar lupoaica din ea va deveni agitată.

Mă ghemuisem lângă ea ținând-o locului. Mi-am făcut degetele de la mâna dreaptă gheare, luându-mi avânt, distrusem legăturile ce o țineau captivă. De cum ieşi dintre pânze şi piei, sări în poala mea. Ca un fluture din cocon. Am lovit-o peste bot dând-o la o parte. Mârâi arătându-şi colții. M-am uitat înapoi spre ea.

Ştia care erau regulile. Nu îi era permis să stea aproape de stomac şi gât când noi eram în formă umană. O lovisem puțin prea tare pentru că se împiedicase. Se ridică grațios înapoi în picioare. Blana gri cu şuvițe albe îi dădeau lupoaicei o înfățişare misterioasă de ființă ce tocmai păşise din lumea ceții şi a fumului.

--E un lup frumos.

Veni confesiunea aproape fără voie a brutei. Mi-am arătat dinții spre el. Olivia era într-adevăr magnifică, un lup ce se naște odată în veac, blana ei strălucea în umbra pădurii, purtând iradiescente mângâieri ale lunii, picioarele zvelte și musculoase desemnau grația și splendoarea puterii.

Era o ființă căzută din basmele lupilor. Nu mă simțeam bine. Lupoaica din mine cere eliberare, să fie aprope de surioara ei. Mi-am întins mâna spre ea. Olivia mă lines odată. I-am strâns puțin maxilarul în semn de atenționare. Îşi dilată nările. O strângeam botul în palmă pentru că trebuia să îi văd ochii. Schimbarea se făcuse din fericire cu succes. Culoarea omului şi a lupului se combinau armonios. Nicio urmă de vulpinism, îmi spun ca un ultim gând.

--Cât mai avem?

Reluasem întrebarea, de data asta adresată lui Palero. Calculam cât de multă restrângere voi mai putea pune pe lupoaica mea. Mult prea puțină ca să fie efectiv. Palero îşi arcui o sprânceană privindu-mă. Din mimica lui părea că l-am jignit.

--O cotitură şi am ajuns.

Am înclinat din cap trecându-mi degetele peste blana de pe creştetul Oliviei. Ceilalți erau deja rearanjați în formație. Pornisem. Olivia mi-o luă înainte săltând în patru labe. Am prins-o pe Lemona de cot şoptindu-i:

--Dacă fuge din fața noastră nu voi avea destulă putere cât să o prind din urmă.

Lemona, lupoaică bătrână, îşi duse un deget la buze făcându-mi semn să tac, privind tot înainte.