Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 14

Am deschis ochii, încă adormită. Eathen nu era lângă mine. M-am ridicat ușor din pat și am mers la baie, mi-am făcut un duș, apoi mi-am schimbat hainele. Mi-am pus pe mine un hoodie negru, simplu și o pereche de blugi skinny albaștrii. În picioare mi-am pus o pereche de adidași uzați și am coborât la parter.

-Eathen?, îmi strig eu iubitul.

Nimic. În casă era liniște. Am mers în bucătărie unde am găsit, pe blat, o ceașcă de cafea. Era caldă încă. Lângă ea era un bilețel. Aveam deja un vag sentiment de deja-vu ce mi-a creat o durere puternică în capul pieptului. Cu teamă, am luat biletul și am citit ce scria cu litere rotunjite și caligrafice:

  "Bună dimineața, iubito! Sper că ai dormit bine.. Am plecat în oraș la cumpărături. Nu am vrut să te trezesc. Dormeai prea frumos. Mă întorc imediat. Savurează-ți cafeaua... -Eathen"

Am zâmbit inconștient la micul lui bilețel. Am băut cafeaua, apoi, din lipsa altei ocupații, am mers în sufragerie și m-am poziționat în fața bibliotecii căutând o carte pe care aș putea să o lecturez. Am mers cu buricele degetelor pe cotoarele cărților vechi până ce una dintre ele mi-a atras atenția. Era micuță. Avea o copertă de piele neagră și era cea mai puțin evidentă dintre cărți. Am luat-o, am deschis-o și am început să o răsfoiesc. Scrisul era de mână, identic cu cel din bilețel. Am început să citesc câteva pagini, printre rânduri. Nu înțelegeam mare lucru... Arăta ca un jurnal. L-am pus la locul lui. Jurnalele sunt obiecte private. Nu am dreptul să mă bag în trecutul lui. Dacă el va decide că este cazul să aflu mai multe despre trecutul lui, atunci îmi va spune. Chiar mi-aș dori să o facă. Mi-ar plăcea să știu că are încredere in mine.
  Gândurile mi-au fost întrerupte de un zgomot slab. M-am întors cu fața spre sursa zgomotului. La geam era o siluetă care, în momentul în care m-am întors a dispărut.    Lacrimile de spaimă au apărut inevitabil în ochii mei. Le-am lăsat să curgă, fiindu-mi imposibil să le pot opri. Am căzut în fund, încolăcindu-mă pe jos de durere și frică. Mi-am adunat genunchii la piept și am continuat să plâng. Poate secunde. Poate minute. Poate ore. Nu mă puteam opri. Eram urmărită. Vânată. Și noaptea trecută probabil la fel. Eram încolțită. Eram singură. Eram speriată. Terifiată.
  Un zgomot de cheie introdusă în broască s-a auzit. Apoi Eathen își face apariția vesel pe ușă cu câteva plase în mâini, însă când mă vede le lasă să cadă pe jos, aleargă spre mine, mă ridică de pe jos și mă întreabă:

-Iubito, ce s-a întâmplat?

-Sunt urmărită...

  Apoi negru. Ochii mi s-au închis, iar eu m-am prăbușit în brațele lui cu lacrimi amare pe față.

-Ești mai bine?, mă întreabă Eathen îngrijorat când mă trezesc.

- D-da, spun eu bâlbâită.

- Ce s-a întâmplat, iubito? repetă el întrebarea în speranța că va primi un răspuns.

-Cineva mă privea de la fereastră, spun eu și lacrimile îmi apar iarăși în ochi.

  Expresia lui s-a întunecat dramatic, iar ochii lui și-au schimbat culoarea, din albastrul oceanic și blând devenind aproape negrii și foarte înfricoșători. S-a ridicat brusc și a părăsit dormitorul nostru, mergând spre parter. 
  Am pornit în urma lui. A coborât scările aproape alergând și a ieșit din casă. Am rămas în tocul ușii. L-am văzut îndreptându-se spre un om care stătea lângă intrare. Nu l-am mai văzut până acum. S-a îndreptat furios spre el și i-a dat un pumn în gură, acesta dezechilibrându-se și ducându-și mâna la locul lovit.

-Idiotule, ai avut un singur lucru de făcut, spune în timp ce continuă să îl lovească. Să o protejezi, adaugă si nu se oprește din dat pumni nici măcar după ce omul acela era pe jos, plin de sânge. De ce ești aici, tâmpitule?, spune continuând să îl lovească până aproape l-a lăsat inconștient. Au fost aici.. tu unde erai?, întreabă el retoric.