Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 18

  Mă privea oarecum trist. Stătea slăbit pe pat și privea în gol. Ochii lui albaștrii erau încețoșați, lipsiți de culoare, lipsiți de viață. Nu părea să înceapă să spună ceva, dar a început cu o voce calmă, ușor tremurată:

-Trecutul meu e unul.... complicat. Chiar nu aș vrea să ne afecteze. Mai bine mor acum decât să mă părăsești. Nu aș rezista. Mi-ai intrat pe sub piele. Mi te-ai întipărit în inimă.

-Trecutul e trecut. Nu te-aș părăsi. Nu îți face griji pentru asta, îi spun blând. Ce a fost a fost. Acum ești altfel. Nimic din ce o să-mi spui nu îmi va schimba sentimentele pentru tine. Nimic, Eathen. Înțelegi? Te iubesc mult.

-Ok, oftează el. Eu... am fost părăsit de părinții mei, când aveam 4 ani. Tata... nu știu exact ce făcea, am o bănuială, dar nu prea dădea pe acasă. Mama a început sa bea, mult. M-au părăsit, deși eram un copil, copilul lor. M-au abandonat într-un orfelinat infect, spune cu ochii mocnind a furie. Am stat acolo până 13 ani în condiții josnice. Eram tratat oribil, cum nici un copil nu ar trebui tratat. Eram bătut. Eram ținut flămând. Era un adevărat coșmar. În ziua în care am împlinit 13 ani am evadat. Am sărit pe un geam. Am fugit cât am văzut cu ochii. Am ajuns la periferia orașului. Eram căutat, dar m-am ascuns suficient de bine cât să nu fiu prins. Am ajuns pe stradă. Singur și în frig. Eu contra vieții. Am întâlnit doi băieții. Erau de aceeași vârstă cu mine. Erau oglinda mea. Ne-am înfrățit. Ne împărțeam patul. Ne împărțeam mâncarea. Într-o zi un om pe care îl credeam bun ne-a luat de pe stradă. Ne-a hrănit, ne-a oferit un adăpost. Ne-a tratat ca pe proprii lui copii. Ne-a învățat tot ce știm. Nici unul dintre noi nu și-ar fi dat seama care era defapt planul lui, spune privind în gol. Ne-a învățat să tragem cu arma. Aveam 16 ani. Eu... am fost obligat să omor oameni, zice făcându-mi pielea de găină.

-Ce? spun complet șocată.

M-a privit trist, ochii umplându-i-se treptat de lacrimi pe care cu greu le ținea în frâu.

-Persoana pe care o consideram tatăl meu m-a amenințat că mă omoară dacă nu omor pe cine vrea el. M-a făcut criminal. M-a făcut asasin.

O lacrimă i s-a prelins ușor pe fața palidă. Mi-am întins mâna și i-am șters ușor lacrima. Și-a pus mâna peste a mea și a mângâiat-o ușor, apoi a tras aer în piept și a continuat:

-Am făcut asta timp de trei ani, și deși primeam mulți bani pe fiecare crimă, nu am rezistat... am fugit iar. Presupusul meu tată mă consideră dușman acum, pentru că îi știu toate secretele. Știe că aș putea lua legătura cu mafia și ar fi mort instant. De aia mă vrea mort. De aia am fost atacați. De aia sunt aici acum, spune un nou rând de lacrimi făcându-și apariția.

Le-am șters rapid și m-am apropiat de el luându-l în brațe. Cu greu, și-a ridicat mâinile si m-a îmbrățișat și el strâns, apoi a spus:

-Strânge-mă în brațe și nu-mi mai da drumul, niciodată! Nu pleca..., mă imploră el.

-Nu am să plec, promit, spun cu inima frântă.

Mi-am apropiat buzele de ale lui și l-am sărutat ușor.

-Ce o să le spunem polițiștilor? îl întreb încet.

-Lasă în seama mea totul, nu o să te interogheze. Ai de făcut un singur lucru, atunci când polițiștii intră aici, pleci. Pleci oriunde. Te anunț eu cumva când pleacă. Ok?

-Ok, spun ascultătoare.

Mă strânge în brațe, apoi îmi sărută fruntea.

-O să trecem și peste asta, mi-a șoptit el încet pa ureche.

-Știu, îi răspund fără ezitare.

Ușa se deschide ușor iar Martinez intră destul de liniștit în încăpere. Când ne vede fețele, expresia lui devine tristă.

-Sunteți bine, copii? Doamne, arătați groaznic, spune el apropiindu-se de noi.

-O să fim bine, spune iubitul meu încrezător.

-Polițiștii sunt afară. Ați apucat să vorbiți? ne întreabă grijuliu.

-Trebuie să mă scoți de aici, acum. Fără alte explicații.

Mă aprobă din cap apoi spune:

-O să fi ok, Eathen?

-Da, voi fi bine, spune el calm. Mergeți.

Martinez m-a scos din salon unde am dat nas în nas cu polițiștii.

-Și domnișoara trebuie să răspundă la câteva întrebări, îi spune unul dintre ei lui Martinez.

-Domnișoara trebuie să vină într-o vizită medicală acum. Nu pot amâna. O veți întreba mai târziu, spunea doctorul de lângă mine în timp ce bărbații în uniformă ne priveau suspecți.

Au aprobat după care au intrat la Eathen.

Am mers până am ajuns în biroul lui Martinez, unde acesta a închis ușa și s-a așezat pe scaunul lui de piele privindu-mă întrebător.

-Mi-a spus totul.

-E de rău?

-Nu știu ce să cred, spun încet. El e ok? incerc să schimb subiectul.

-Da, nici o problemă majoră. Totul e ok. Are nevoie de tine și de odihnă. Asta îi prescriu, spune zâmbind. E puternic. Se va face bine, nu îți face griji. Poimâine îl externăm dacă nu intervine nimic.

-Ce bine, spun bucuroasă.

-Aveți unde să stați? întreabă Martinez curios. Eathen are nevoie de toate condițiile și de tine în special.

-Da, nu-ți face griji. E pe mâini bune, afirm mândră.

Îmi zâmbește părintesc, mă anunță că mai are câțiva pacienți de consultat, apoi părăsește cabinetul, lăsându-mă pe mine singură cu propriile gânduri.

Așadar, Eathen e sau a fost asasin. Doare rău să știu asta, dar nu renunț la el. Cu toate că o să am inima însângerată, nu voi renunța la el, la ce iubesc. O să rămân tare. O să fac orice sacrificiu. O să fiu exact ce-și dorește el. O să fiu ce are el nevoie. El e al meu. O să-l fac fericit. Eu sunt a lui. Voi fi fericită cu el, sunt sigură.

Cu gândurile astea am ieșit din cabinet, apoi din spital și am luat întreg orașul la pas. Eram doar eu și cerul. Celelalte făceau parte din fundal. Am mers până am uitat de mine. O lumină albă mi-a apărut brusc în cale și apoi am intrat într-o ceață completă.