Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 17

  Sunt aici. Sunt pe holurile astea de aproape două săptămâni. Nimic. Nu s-a schimbat nimic. Stă acolo, în același pat, în aceeași poziție nemișcat de două săptămâni. Nu mai are masca de oxigen. Doctorii au spus că nu mai are nevoie de ea. În schimb are niște fire.
  El arată mai bine. Tenul lui a mai prins culoare. Rănile i s-au mai vindecat.
  Îl vor muta. În următoarele ore va fi dus într-un salon normal. Ar trebui să se trezească. Imediat cum doctorul Martinez mi-a spus toate aceste lucruri, lacrimile, dar de data aceasta de fericire, mi-au umplut ochii. Scăpase de orice pericol, era bine, și cum spuseseră toți medicii care l-au văzut, era norocos.
În aceste două săptămâni m-am împrietenit cu doctorul Martinez, care s-a oferit să îmi fie consilier. Astfel, o dată la două-trei zile, când avea mai mult timp sau când nu era în operații, mergeam în biroul său și vorbeam. Era chiar plăcut să vorbești cu el. Era foarte simpatic. A ajuns să însemne mult pentru mine. Ajunsese să îmi fie ca un tată, unul pe care nu l-am avut niciodată. Era așa protector, încât efectiv m-a obligat să dorm, iar când Selin nu putea ajunge, chiar el îmi aducea mâncare. Am ajuns să ne atașăm unul de altul.
  În toată perioada asta, el și-a riscat job-ul pentru mine, m-a ajutat să intru la Eathen, chiar dacă era total interzis. Iubitul meu putea să mă audă. Eram convinsă. De fiecare dată când îi șopteam cuvinte frumoase, aparatul la care era conectat, cel care îi măsura pulsul, scotea zgomote mai puternice decât normal. Am înregistrat cu telefonul câteva dintre acele zgomote.
  Ușa s-a deschis, scoțându-mă din starea de meditație. Eathen era transportat spre viitorul lui salon. L-am urmat îndeaproape. Nu mai era conectat la nici un aparat, dar încă mai avea lichidul ăla transparent care îi curgea prin vene și un fir legat la nas, pentru a-l ajuta să respire. A ajuns într-o cameră în care iar nu aveam voie să intru. Am oftat frustrată și m-am așezat pe un scaun. În scurt timp medicii au ieșit, urmați de Martinez. El s-a apropiat de mine și mi-a spus:

-E numai al tău, urmat de un zambet cald.

-Mulțumesc, spun sincer și o iau la fugă spre intrarea în salon.

Salonul era măricel, curat, cu pereții albi și geamuri mari. Avea baie proprie. Era decent.
El era întins pe un pat metalic, spațios, cu cearșafuri albe, ce îl acopereau până la brâu, lăsând multitudinea de mușchi la vedere, proeminenți prin cămașa pe care o purta.
  M-am apropiat de el și mi-am tras singurul scaun din toată încăperea cât mai aproape de pat. M-am așezat pe el și i-am luat mâna dreaptă în a mea, începând să o mângâi ușor.

-Eathen, haide, trezește-te! Am obosit... Vreau să fi cum erai... Mi-e dor de tine, iubitule!, spun încet. Mi-e dor de ochii tăi frumoși...

  Mi-am lăsat capul sprijinit de marginea patului și am închis ochii pentru câteva secunde.

           Perspectiva lui Eathen

-Mi-e dor de tine, iubitule!, spune ea fără vlagă. Mi-e dor de ochii tăi frumoși..., adaugă apoi face o pauză.

Mă doare tot corpul. Nu îmi aduc aminte ce s-a întâmplat. Deschid ușor ochii. Mă aflu într-o cameră mare, pe un pat nu prea comod.
O văd pe ea și parcă totul pare mai frumos. Îmi ține mâna în palmele ei micuțe și fragile. Stă cu capul sprijinit de pat. Arată extenuată. O privesc plin de admirație și zâmbesc ca un tâmpit. Iubita mea nu a plecat. Stă lângă mine în continuare. Ce am făcut să fiu așa norocos?

            Perspectiva Emmei

Aud un chicotit slab. Chicotit? Ridic capul și mă lovesc de cei mai frumoși ochi și cel mai perfect zâmbet. Ochii mi se umplu de lacrimi. A mia oară. Mă ridic și îl iau în brațe, strângându-l puternic.

-Ești bine? îl întreb îngrijorată.

-Nu pot să respir și mă doare, dar, da Emma, sunt bine, spune el ironic.

Nici nu știu cum am sărit de pe el, luând o distanță considerabilă. L-am privit tristă, ștergându-mi lacrimile.

-Dacă mă lăsai să termin, ai fi aflat că merită, spune el zâmbind ștrengar. Vino aici, spune făcându-mi un semn ușor și mână.

M-am apropiat și l-am luat iar în brațe, de data aceasta mai ușor. El și-a pus mâinile pe soldurile mele, și, cu o putere apărută de nicăieri, m-a tras peste el.

-Eathen, nu! Ești rănit, spun precaută.

-Nu îmi pasă! Mi-a fost dor de tine!, spune el tare, strângându-mă la piept. Mi-a fost al dracu' de dor!, adaugă afundându-și fața în scobitura gâtului meu.

-Și mie mi-a fost dor de tine! , spun strângându-l în brațe.

-Știu, îmi răspunde el imediat. Te-am auzit... de fiecare dată, spune într-un final.

Nu am apucat să stăm îmbrățișați nici 20 de secunde, că Martinez intră pe ușă.

-Emma, dă-te jos de pe el!, spune amuzat.

Eathen l-a privit ciudat în timp ce eu m-am dat jos de pe iubitul meu.

-Eu sunt doctorul care te-a operat și care va avea grija de tine. Andrew Martinez. Cum te simți, Eathen? întreabă el blând.

-Sunt bine, răspunde Eathen.

-Te doare ceva?

-Nu, momentan nimic.

-Ok. Copii, dacă tot sunteți amândoi aici, sunt doi polițiști afară care vor să vă pună câteva întrebări legate de incident. Se poate?

-Da, răspunde iubitul meu sceptic.

-Poliție? întreb încet.

-Stai liniștită, Emma. Va fi bine, spune Martinez îndreptându-se spre ușă. Le spun să vină mai târziu, să aveți timp să vorbiți, adaugă el apoi părăsește încăperea.

M-am întors spre el, mă privea trist.

-Acum ar fi cazul să aflu în ce te-ai băgat, spun serioasă și mă așez, pregătită să aud povestea.