Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 29

**După 3 luni**

Cobor cu greu scările și simt cum picioarele îmi vor exploda de durere în curând. Cu cât mă apropii, aud vocea lui Kate tot mai tare.
Locuim împreună într-un apartament aproape de centrul orașului de când am ajuns în locul ăsta blestemat. Cel mai probabil vorbește la telefon.

-Nu e bine deloc, Eathen, spune ea serioasă, iar eu simt că voi plânge iar în curând. S-a schimbat. Știu că vă doare pe amândoi, dar trebuie să vorbiți. Încerc să rezolv, dar nu îți garantez nimic. Cum e Brian? întreabă ea cu o voce tristă. Bine. Aveți grijă de voi. Pa, spune ea apoi liniștea se așterne iar.

Am ieșit de pe casa scării și am mers în bucătărie, unde ea stătea pe scaun amestecând ușor vitamina în paharul cu apă. M-am așezat lângă ea și mi-a zâmbit.

-'Neața, îi spun, încercând să par cât mai naturală.

-Hei, îmi răspunde.

-Cum e micuțul?, spun și-i mângâi ușor burtica de proporții din ce în ce mai mari.

-Foarte bine, se mișcă multicel, zâmbește ea.

Aparent nici situația ei nu e bună, dacă stau să mă gândesc. O tânără însărcinată în aproape opt luni, la mii de kilometri de iubitul ei, care, exact ca al meu, își pune viața în pericol în fiecare zi.

-Ce mai face? îmi fac curaj și o întreb încet.

-Dacă i-ai răspunde când te sună, probabil ai ști, spune mustrător. Em, faptul că nu vorbiți vă dăunează amândurora. Îl rănești și la fel și pe tine.

-Nu pot, spun cu lacrimi în ochi. Nu pot să-i aud vocea, Kate. Mă doare. Mi-e așa dor de el, și e din ce în ce mai greu.

-Când ați vorbit ultima dată? mă întreabă ea.

-Acum trei săptămâni, cred, spun vinovată, glasul lui trist apărând iar în mintea mea.

-Sună-l, îmi spune ea grijulie.

-Întârzii la serviciu, spun și mă ridic de pe scaun, părăsind încăperea unde tensiunea era vizibilă în aer.

Am urcat scările în liniște și m-am dus direct la dulap, căutându-mi ceva de îmbrăcat. Îmi trebuia ceva cât mai simplu, jobul asistentă la centrul de copii din oraș impunând-o. Îmi iubesc slujba. E singurul lucru care mă ține ocupată pe mine și mintea mea. Copii mă plac, iar eu îi ador. Cred că este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când sunt aici.
Îmi pun rapid jeanși și un tricou colorat, apoi revin în bucătărie, unde Kate stătea cu capul sprijinit de masă și respira sacadat.

-Hei, ești ok? o întreb așezându-mă lângă ea.

-Nu, spune ștergându-și lacrimile.

-Nu plânge, îi spun încet, simțind cum ochii mei se împăienjenesc de lacrimi.

-Îmi e dor de el, spune și-și lasă capul pe umărul meu, plângând în voie.

-Și mie, spun și las lacrimile să-mi umezească fața. Vrei să stau cu tine azi? o întreb.

-Da, chiar vreau, spune încet și-mi zâmbește trist, ridicându-se și punându-mi cafea în cana din care beau întotdeauna.

Îmi iau telefonul și formez numărul lui Claire, una dintre colegele mele.

-Hei,Claire. Azi nu pot să vin, a intervenit ceva foarte important și am nevoie de o zi liberă, îi spui tu șefei, te rog? o întreb iar ea îmi confirmă. Mulțumesc, îi spun și închid.