Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 20

Eram într-o cameră fără geamuri. Era beznă. Era frig. Stăteam întinsă pe betonul rece și murdar din cameră. Rochia albă pe care o purtam era plină de sânge. Era ruptă. Puritatea ei era dispărută. Simțeam durere, atât fizică cât și sufletească.
M-am ridicat în picioare, cu greu, și m-am îndreptat spre micuța ușă de lemn care ducea afară din încăperea rece și tristă în care mă aflam fără să știu cum am ajuns. Am apăsat ușor clanța ruginită și am deschis-o cu un scârțâit deranjant. O lumină puternică m-a lovit drept în față, încețoșându-mi privirea. M-am acomodat rapid cu lumina de afară, fiind lovită de imagine sumbră ce m-a făcut să fiu confuză.
Eram în fața unei case, care îmi părea cunoscută. Ploua. Printre stropii de ploaie am văzut-o. Era mai mare, dar nu mai mult de șapte ani. Parul ei blond era împletit în două codițe și era ud, la fel ca rochia ei. Alerga spre mine cu lacrimi în ochii și strigându-mă.  M-am lăsat în jos, intenționând să o iau în brațe. S-a apropiat, dar parcă nu mă vedea, a trecut prin mine. Cum? M-am întors cu privirea spre ea și am observat că stătea pe jos, direct pe asfalt, în fața unei mașini oprite în mijlocul străzii. M-am apropiat ușor și am văzut o cum plânge cu suspine lângă un corp... al meu. Eram întinsă pe jos, plină de sânge, iar rochia mea albă era acum murdară și ruptă. Corpul meu se afla inconștient în mijlocul străzii, în fața mașinii, dar eu eram lângă el. Șoferul mașinii se învârtea disperat, cu telefonul la ureche în apropierea mea, iar fetița mea minunată plângea și îmi mângâia părul.
M-am dus la ea și am încercat să îi vorbesc, dar nu mă auzea, când o atingeam nu mă simțea, eram invizibilă. Parcă nu existam cu adevărat.

-Mami, trezește-te! spune ea printre suspine. Tati o să se supere dacă stăm în ploaie, spune ea încet. Hai acasă, spune mișcându-mi corpul.

Se lasă ușor și îmi sărută fruntea.
Privesc îngrozită toată scena. Copilul meu mă implora să mă trezesc, în timp ce eu eram lângă ea, incapabilă să mă fac văzută sau auzită. Eram o fantomă.
.
.
.

Degetul lui mi-a șters lacrima care mi s-a prelins ușor pe obraz și m-a privit oarecum trist.

-Ești ok? mă întreabă el.

-Da, sunt bine, spun rapid evitând să mă mai gândesc la copila care mă plângea.

M-am ridicat ușor din pat și m-am dus până la toaletă, unde m-am spălat pe față. Eram palidă și aveam ochii roșii. Mi-am pornit apa, lăsând cada să se umple încet, și am plecat.
Am intrat înapoi în dormitor, unde Eathen privea pierdut pe geam.

-De ce te-ai ridicat? îl întreb îngrijorată. Ai nevoie de ceva?

-Nu pot sta numai în pat, am stat oricum destul. Trebuie să facem ceva. Nu putem sta pur și simplu și să așteptăm să fim iar atacați.

-Ce vom face? întreb speriată.

- Vom face tot ce putem ca să rămânem în siguranță, spune el serios.

-Mai exact? întreb.

-Chiar vrei să ști? mă întreabă el.

-Da, am spus prompt.

-Antrenamente zilnice, măsuri de securitate, dar nici un ajutor. Doar noi, împotriva lumii. Trebuie să fim pregătiți pentru ce e mai rău.

După ce a spus asta, a adăugat:

-Ar fi bine să începem cât mai curând, dar nu azi. Arați obosită, hotărăște el, fără să-mi lase dreptul la replică. De mâine stilul nostru de viață se va schimba complet. Am nevoie să fi cu mine întru totul, pentru siguranța ta, ok?

Am aprobat ușor din cap. În timp ce el se așeza înapoi în pat, eu mi-am luat din dulap două prosoape și m-am întors în baie. Am închis ușa în urma mea. Mi-am îndepărtat hainele și am intrat în cada plină cu apa caldă. M-am întins pe spate și am lăsat apa să mă acopere până la gât. Am închis ochii am început să mă gândesc la ce mi-a spus. Mâine urma să începem o viață nouă. Trebuia să fiu puternică pentru el, pentru noi. Totul era amestecat în mintea mea și trebuia să fac lumină.
  Am părăsit cada după ce apa se răcise. Mi-am făcut rutina destul de lent, apoi m-am dus în dormitor, unde iubitul meu dormea liniștit în mijlocul patului. Mi-am făcut loc lângă el, acesta cuprinzându-mă în brațele sale călduroase. Am adormit imediat.

.
.
.

-Iubito, trezește-te, spune Eathen blând.

Am deschis ochii, revenindu-mi în minte vocea tristă a fetiței cu ochii albaștrii.

-Dar am închis ochii acum 5 minute, spun copilăroasă. Cât e ceasul?

-6, spune el și zâmbește.

-Ce? Cred că glumești, spun și îmi afund fața în pernă. Trezește-mă după zece, mulțumesc.

-Nici vorbă, spune luându-mă pe sus.

-Te rog, pune-mă jos. Ești rănit încă.

-Relaxează-te, sunt bine, spune în timp ce mă poartă pe brațe până în bucătărie, unde o ceașcă de cafea mă aștepta, însoțită de niște clătite.

-De cât timp ești treaz? îl întreb când mă pune jos.

-De vreo oră, spune zâmbitor. În curând vom pleca.

-Unde?

-La alergat, spune el. Bea-ți cafeaua, mănâncă-ți clătitele, îmbracă-te și hai să mergem.

M-am conformat. După ce am luat micul dejun, m-am întors în cameră, unde mi-am ales echipamentul.  Acesta era compus dintr-o pereche de pantaloni mulați și elastici negri, o bustieră sport roz și un hanorac negru. Mi-am asortat ținuta cu o pereche de adidași roz și după ce mi-am prins părul într-o coadă de cal am coborât la parter, unde Eathen mă aștepta.

-Să nu forțezi nota, încep eu. Nu am mai alergat de mult și mi-am ieșit din formă.

-Încearcă să ți pasul, spune el zâmbind malefic.

Am ieșit împreună din casă, iar el a început să alerge rapid, luând o distanță considerabilă. Nu m-am lăsat mai prejos și am pornit în viteză în urma lui. În scurt timp, am reușit să îl ajung. A râs.

-"Mi-am ieșit din formă", mă imită el cu vocea subțiată. Te descurci bine, dar e doar începutul.

-Ce vrei să spui? îl întreb încercând să mențin un ritm constant.

-Am planuri mari.

Așa a și fost. Timp de două săptămâni ne-am trezit la 6 și am ieșit la alergat. Am fost la sală. Am făcut atât de mult sport în aceste două săptămâni, mai mult decât am făcut toată viața mea.

-Cât ne vom antrena așa? Și ce facem aici? îl întrebasem într-o după amiază când am făcut o pauză de la antrenamente și el m-a dus într-o locație necunoscută mie, undeva în pustietate.

-Mâine se schimbă programul. De mâine te învăț să tragi cu arma.

-Să ce? l-am întrebat crezând că n-am auzit bine.

-Te învăț să tragi cu arma, repetă el. Trebuie să poți să te aperi singură. Nu o să mai ai o viață normală de acum. Eu voi fi aici, te voi ajuta. Voi fi în spatele tău. Vom face față la tot. Ai încredere în mine?

-Absolut, spun sigură pe mine.

-Atunci iubito, bine ai venit în lumea mea, spune el deschizând ușa unei hale, iar gura mea a rămas deschisă de uimire.