Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 15

   Un zgomot m-a făcut să îmi întrerup somnul și să deschid ochii. M-am uitat la ceas. 00:00. Eathen dormea liniștit lângă mine, ținându-mă în brațe. M-am ridicat ușor și am coborât din pat. Nu se mai auzea nimic. În liniște, fără să îl trezesc pe Eathen, am mers până la ușă și am deschis-o. Zgomotul s-a repetat. Venea de la parter. Holul mare care ducea spre scări era cufundat în întuneric. Îmi era frică să mă mișc. Nu voiam să îl trezesc pe Eathen. Poate eram eu paranoică. Am decis că e mai bine dacă mă întorc în pat. Când intenționam să închid ușa, zgomotul s-a auzit iar, mai tare, mai aproape.
  Fără să fac zgomot m-am întors în pat, lângă iubitul meu care continua să doarmă.

-Eathen..., spun eu încet. Iubitule, trezește-te, adaug speriată.

-Mhm, mormăie el somnoros.

-Te rog, trezește-te.

Atunci, auzindu-mi vocea speriată, a deschis ochii, iar văzând starea în care eram a sărit în sus, panicat.

-Ce s-a întâmplat, iubito? întreabă el speriat de felul în care arătam.

Corpul meu tremura, lacrimile îmi erau blocate în ochi, iar expresia mea era de căprioară speriată.

-E aici... Mi-e frică. Fă ceva, te rog.

După ce a ascultat atent ce am spus abia șoptit, s-a întors cu fața spre noptiera sa, din care a scos... un pistol. Era mare, negru, lucios, dar mai ales adevărat. A verificat dacă are gloanțe, apoi s-a ridicat din pat, ținându-l cu ambele mâini la nivelul pieptului. Eu am privit, complet șocată, cum iese din cameră, înaintând prin întuneric. Rămasă singură în încăpere am lăsat lacrimile să curgă. Era liniște. Prea liniște. Singurul lucru care se mai auzea erau bătăile inimii mele, mai accelerate ca niciodată. Eathen dispăruse în întuneric cu o armă în urmă cu ceva timp, iar eu eram neputincioasă. Nu puteam să fac nimic. Eram inutilă. Telefonul meu s-a aprins, în semn că am primit un mesaj. L-am luat temătoare. Era de la el. De la iubitul meu.

" Coboară din pat și încuie ușa. În liniște. Acum."

Am coborât încet din pat și am făcut ce mi-a spus. Respirația îmi era accelerat la fel ca pulsul. Lacrimile curgeau pe fața mea ca o cascadă.
M-am întors în pat, trăgându-mi plapuma peste cap. Aveam telefonul lângă mine, în speranța că poate îmi va da un alt mesaj, ceea ce s-a întâmplat.

" Să nu deschizi ușa. În nici un caz. Nu face nimic. Absolut nimic!"

Am pus telefonul jos. Acum eram sigură că nu puteam face nimic. Am coborât din pat, păstrând liniștea și m-am apropiat de ușă. M-am așezat în fund lângă ea și mi-am lipit o ureche de materialul dur și rece. Am încercat să aud zgomotele de după ușă. Era liniște. M-am întins pe burtă încercând să mă uit pe sub ușă, în speranța că voi putea vedea ceva. Vedeam holul, luminat ușor pe geam de către lună.
  Brusc, am auzit un zgomot. M-am ridicat de pe jos și mi-am lipit din nou urechea de ușă. Auzeam pași. Mulți. Erau mai mulți. O, Doamne! Simțeam cum inima îmi atât de tare încât aveam impresia că îmi va rupe coastele. Pași s-au oprit. Îmi era frică. M-am dat de lângă ușă, lipindu-mă perete. De sub ușă a început să se vadă o lumină roșie. Infra roșu! Scana podeaua. Dacă va ajunge la mine, își vor da seama că sunt aici! M-am ridicat în liniște, cu inima cât un purice, și am mers până la pat, evitând laserul, urcându-mă în el. Mi-am luat telefonul și i-am scris lui Eathen un mesaj scurt, dar concentrat.

"Sus."

I l-am trimis, iar în scrut timp am primit un răspuns.

"Mergi în baie, în cabina de duș. Acum!"