Dă-mi un zâmbet// FINALIZATĂ

Capitolul 22

   Am deschis ochii ușor derutată. Eram în pustietate, undeva într-o vale.Cerul înnorat anunța ploaie. Era destul de frig și bătea vântul.  Rochia albă și plină de sânge dispăruse. Era înlocuită de una neagră. Aveam în mână o armă. Una adevărată. Mi-am plimbat mâinile pe ea, de parcă m-aș fi născut cu ea în mână. Nu-mi mai era frică. Eram stăpâna ei, nu invers. O dominam fără să mă las să mă domine. Pentru prima dată în viața mea mă simțeam puternică, dar oarecum amenințată.
  Senzația pe care o aveam nu era falsă, chiar eram amenințată. În scurt timp eram înconjurată din toate părțile de oameni fără chip, îmbrăcați în negru și înarmați până în dinți. Armele lor erau mari, lucioase și îndreptate spre mine. Eu eram dușmanul. Eram depașită numeric. Înconjurată din toate părțile, eram singură. El lipsea. Nu mai era în spatele meu. Mă lăsa să-mi port singură luptele. Dar, cu toate acestea, împotriva cui luptam? Pentru ce? Când și-au plasat degetele acoperite de mănuși negre pe trăgaciul armelor, am știut că urma să port bătălia vieții mele. Am închis ochii și am așteptat să se întâmple inevitabilul. Ceva m-a oprit.

-Poți s-o faci, i-am auzit vocea pierdută undeva prin mintea mea. Am încredere în tine, iubito.

I-am ascultat încurajarea și mi-am poziționat corespunzător arma în mâini după care am deschis ochii. Să înceapă lupta!
.
.
.
-Iubito, trezește-te, îmi spune el blând. E ok, ești cu mine, adaugă mângâindu-mă blând pe spate.Of, ce ai visat? mă întreabă compătimitor.

-Nimic, spun repede strângându-l în brațe. Pot să te rog ceva? îl întreb.

-Sigur, orice, spune protector.

-Nu pleca, nu mă lăsa singură, nu mă părăsi, ok?

-Ști că n-aș face-o, nu înțeleg de ce îmi tot spui asta. Credeam că ai înțeles și tu asta până acum, spune privindu-mă trist.

-Sunt dependentă de tine! M-ai distruge dacă ai pleca, înțelegi acum?

-Da, nu e nevoie să-ți faci griji, și totuși ce ai visat?

-Că ai plecat, spun punându-mi capul pe pieptul lui.

M-a strâns ușor în brațe și mi-a sărutat creștetul capului. S-a lăsat pe spate, trăgându-mă și pe mine lângă el.

-Te iubesc prea mult ca să te las, spune blând. N-aș putea să te pierd. Deci, scoate-ți conceptul ăsta greșit din cap. Ar fi așa stupid să te părăsesc, din moment ce ești așa prețioasă. Tu ești diamantul, iar eu sunt bijutierul. Suntem complementari. Eu o să te șlefuiesc până vei umbri soarele. Nimic nu-ți va sta în cale. Vei fi independentă.

-Nu pot fi independentă cât timp sunt dependentă de tine. Acum, la somn. Noapte bună, iubire! îi spun și închid ochii, ascultându-i respirația regulată.

-Noapte bună, spune și el apoi intrăm amândoi în propriul univers.

O alarmă enervantă ne-a trezit câteva ore mai târziu, anunțându-ne o nouă zi de antrenamente și care s-a repetat zile în șir, fiind din ce în ce mai obosită cu fiecare minut care trecea.

-Mai încearcă, mă încurajează Eathen, după a treia ratare în serie. Concentrează-te!

Am ridicat arma a suta oară în acea zi și am ochit ținta, exact cum mă învățase. Am pus arătătorul pe trăgaci, m-am concentrat asupra armei și am tras. Glonțul a zburat, iar în mai puțin de două secunde sticla țintită s-a făcut cioburi.

-Bine, te descurci din ce în ce mai bine. E de-ajuns pentru azi, spune.

-Mergi tu, eu mai rămân, spun încărcând arma din nou. Mai exersez câteva ore, îl anunț. Vi și mă iei mai târziu.