Tocilară cu farmec ✔

Capitolul 17

                                               CINE SUNT?

            –"Nu pot sa cred ca ai facut asta! " ţipa mătuşa mea " Mi-ai furat fiica,  minţindu-ne că e o aventură de o noapte ce nu s-a terminat bine!  Eşti un retardat dat naibii!  Si mai eşti si ruda cu mine,  mi se face scârbă sa stiu că esti fratele meu mai mare! "

            Tăcea.  Tata tacea.  Doar nu era adevărat nu?  Nu eram fata mătuşii mele nu?  Mii de lacrimi se scurgeau din ochii mei.  Nu puteam sa cred că e adevărat.  Mătuşa mea e defapt mama. 

             –"  Ai o vârstă prea fragedă pentru a fii mamă! " riposta asa zisul meu tată.

              –" M-ai minţit," spuse ea cu lacrimi in ochi " mi-ai spus că a murit la naştere! " îşi sterge lacrimile şi continuă :" Şi ca să ştii dragostea nu are vârstă.  Uite sun căsătorită, " îi arată inelul de pe degetul ei arătător " şi am casa mea,  masina mea" spune si ii arată cheile casei şi maşinii " ceea ce tu nu ai! "

             –" Nu ai putut face facultatea din cauza acestei piticanii! Aveai 22 de ani când ai rămas însărcinată,  ce naiba! "

             –"Nu mi-a părut rău niciodată de această întâmplare! "

             –"Dar te-a lăsat!  Te-a parasit când a aflat de ea! " spune arătând cu degetul arătător spre mine " Ai suferit prea mult atunci. "
             –" Sufăr  mai mult acum stiind cã cea mai importantă persoană din viaţa mea m-a trădat! "

              Şi cu asta s-a terminat. Mă indrept spre mătuşa mea,  mai de grabă spus mama şi o iau in brate.  Mă ia de mâna si plecãm afară.  Un sunet ca de pistol alungă liniştea ce domina cândva şi mă desprind de mătuşa/ mama mea pentru a ajunge la el.

              Acolo era el intins pe jos plin de sânge. Lângă el era un pistol pe care mama il ia in mâna examinându-l.  Mã aplec spre el putând sa-i simt  respiraţia accelerată pe obrăjorii mei plini de lacrimi.

               Mă trage mai mult spre el pentru a-mi şopti ceva.

                La naiba!  E a treia oară când visez asta,  dar niciodată nu aflu acele cuvinte pe care mi le sopteste.  Si totuşi mereu când ma trezesc perspectiva mea e diferită.  Prima dată am aflat că acel om e o persoana ce a contribuit in cresterea si dezvoltarea mea. 

                 A doua oară am aflat că este tatăl meu,  si acum aflu că defapt e unchil meu care ma furase de la mama crezând că îi face un beneficiu. Şi totuşi cine sunt eu cu adevărat ? Cine sunt? Cine e acea persoana din puscarie, care pretindea ca-mi era mama? Ea era chiar vinovata sau altcineva e faptasul?

                Trebuie sa vorbesc cu cineva , trebuie sa aflu cine sunt... Si cine ar trebui sa-mi spuna adevarul?  Mama sau mama?  Mama adevărată sau pretinsa mea mama adoptivă ? Amândouă pot minţii in legătură cu trecutul meu,  dar totusi nu trebuie sa stau ca pe ace , aşteptând să-mi amintesc câteva cuvinte din toată viaţa mea. 

             Dar nu trebuie nici să depind de alţii pentru a-mi povesti viaţa mea.  Si totuşi de ce mereu când ma apropii de el,  totul devine negru?  Care e povestea vieţii mele?  Cine sunt eu cu adevărat?  Ce s-a întâmplat după,  astfel incat nu-mi ami tesc nimic din trecut?

             Atatea întrebări fără răspuns...  Cum să le pot afla raspunsul ? Cine este acel cineva,  care sa-mi poata povesti tot trecutul meu?
                             Voi ce ati face in locul meu?