Regele de argint

Vis

Capitolul 2.

Vis

Atunci când eram tristă și mă ascundeam într-un colț pentru a plânge, fără ca cineva să mă vadă, mama mă găsea mereu, ca prin magie. De fiecare dată puneam capul în poala ei și plângeam mai tare, iar ea începea să-mi vorbească.

Îmi vorbea despre zâne și elfi, despre dragoni și sirene, lucruri ce mă impresionau atât de tare atunci când eram mică, încât, seara, tot timpul mă uitam pe fereastră să văd dacă apare vreo zână, iar de Crăciun îi scriam mereu lui Moșului să îmi aducă un dragon.

Dar atunci când am crescut, poveștile mamei nu mai erau la fel, nu-mi mai plăcea să-mi vorbească despre asemenea lucruri. Preferam mai bine să nu spună nimic, dar mama nu înceta niciodată să-mi vorbească și, deși, nu mai credeam în zâne, poveștile ei încă mă făceau să uit de tristețea mea.

Stăteam neclintită în fața creaturii ce tocmai apăruse în fața mea. Avea pielea albăstruie, pe tot corpul avea ceva ce se asemănau cu tatuaje, iar din spate îi ieșeau aripi negre ca ale dragonilor din filmele americane.

M-a privit îndeaproape, aplecându-și capul puțin într-o parte, astfel încât l-am putut observa mai bine. Două coarne uriașe îi ieșeau din cap, avea urechile ascuțite, iar fața părea că aparține unui diavol ce venise să te cucerească, cu ochii ageri, și nasul cârn, iar buzele subțiri.

- "Ce-Ce naiba ești tu?!" l-am întrebat, înfiorată. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Creatura a început să îmi zâmbească mârșav, apoi s-a pus în genunchi în fața mea, retrăgându-și aripile în interiorul lui, dispărând complet.

- "Servitorul tău umil, stăpâna mea." mi-a spus acesta. Avea o voce atât de neomenească, atât de haină. Cu siguranță aveam diavolul în fața mea, și totuși creatura mă strigase stăpână.

- "Ridică-te acum!" i-am spus holbându-mă la el. M-am dat trei pași în spate. "Vreau să pleci acum! Nu vreau să am nici un servitor!" Dar creatura nu a ascultat decât prima parte, căci odată ce s-a ridicat, s-a apropiat mai tare de mine și a început să-mi vorbească în șoaptă.

- "Vezi tu, asta e imposibil. M-ai invocat pentru a-ți fi îndeplini cea mai mare dorință, iar acum sunt prins în pactul ăsta până această dorință se va îndeplini." Mi-a spus acesta. Brusc mi-am amintit de cuvintele bătrânei. Ea a fost cea care a început asta, deci ea trebuia să mă scape de demon, nu? Disperată și înfiorată, am decis că trebuie să fug către ea.

- "Trebuie să plec! Stai aici!" i-am spus, pornind spre ușă. Mă uimisem pe mine, avusesem curajul să îi ordon unui demon. Mihaela ar fi fost mândră de curajul meu, căci întotdeauna fusesem o fricoasă. 

- "Mă tem că nu pot. Trebuie să te urmez oriunde mergi, stăpâna mea."

- "Poftim!? Nu! În primul rând nu sunt stăpâna mea, numele meu e Clara. Mai bine îmi spui așa până scap de tine, apoi nici gând! Nu ies cu un demon ca tine pe stradă pentru nimic în lume. Îmi ajunge și așa că toți mă cred o ciudată."

Demonul a părut că se gândește intens, apoi după o scurtă pauză, a început să strălucească. Părul lui, atât de lung și de un albastru închis, devenise acum negru, tenul îi devenise unul normal și nu se mai vedea nici urme de gheare, colți sau coarne. Arăta ca un om cu o armură ciudată, ca în filmele fantasy, cum ar fi spus Mihai.

- "E mai bine acum, Clara?"

Simțisem un fel de fior atunci când îmi pronunțase numele, dar trebuia să recunosc, noua lui înfățișare era mult mai bună, decât cea de diavol albastru.