Fericirea are chipul tău

1

Trei ani.

Trei ani au trecut de când am ajuns în spital în comă după ce avionul care trebuia să ne ducă în New York mi-a distrus viața. Sunt trei ani de când mă lupt în fiecare zi să pot merge iar.

Medicii nu mi-au dat nicio măcar o singură șansă și mi-au spus în față că voi fi o legumă pentru toată viața.

De trei ani am mers zilnic la terapii, am făcut exerciții cu cei mai buni antrenori și am avut peste zece operații, iar azi, pentru prima dată după atâta timp, stau dreaptă în oglindă și plâng mai tare decât am făcut-o în toată viața mea.

O simplă călătorie cu avionul, una care era menită să mă ajute la momentul acela și să ajute compania mi-a distrus orice urmă de umanitate din mine. N-am fost capabilă să scot un cuvânt timp de un an și indiferent de câți psihologi am văzut, n-am putut efectiv să spun nimic. De fiecare dată când deschideam gura niciun sunet nu ieșea, indiferent cât de mult m-aș fi chinuit.

Din ziua în care m-am trezit am fost înconjurată de oameni și chiar dacă n-am vrut să vorbesc, n-am avut și puterea de a-i respinge cu totul. Cu toate că mi-aș fi dorit. Mi-am dorit pentru ceva timp să le spun că nu vreau să văd pe nimeni și i-am învinovățit pe ei, apoi pe mine pentru ce am pățit.

Noah a venit imediat în Los Angeles când a auzit de accident și s-a tranferat iar doar ca să nu mă lase singură. Nu s-a dezlipit de mine decât când dormea sau când era rândul celorlalți să mă supravegheze și să mă ajute pentru că eu nu puteam nici măcăr să mănânc singură. Mi-a dovedit cât de mult am greșit pentru că am renunțat la el când am venit aici și m-am simțit oribil în tot timpul ăsta pentu că nu a fost un laș, ca mine, si nu m-a lăsat la greu.

Hero a fost și el aici zilnic și a încercat să mă facă să văd părțile bune, dar nu avea cum. A încercat să se apropie de mine și să se comporte ca un iubit adevărat, dar eu n-am mai putut simți nimic. Odată cu simțurile fizice mi-au dispărut și cele interioare. Atingerea lui nu mă mai agita, prezența lui nu mă mai anima, iar nimic din ce făcea nu mă putea desprinde din starea asta. Pur și simplu sentimentele mele erau inexistente și nu doar față de el, ci de oricine. Nu mi-am mai permis să simt nici iubire, nici bucurie, nici fericire, nici empatie, iar a simțit asta, dar nu a plecat.

Părinții mei au venit și ei să mă vadă și la fel cu colegii, dar nu au scos prea mult de la mine pentru că refuzam să vorbesc sau să mă uit măcar în ochii lor. Nu voiam milă, nu voiam nici măcar să nu le fie milă. Îmi doream pur și simplu să nu îi mai văd și să nu mai cunosc pe nimeni și nimic.

Harry a făcut eforturi enorme pentru mine și am să îi fiu recunoscătoare pentru că și-a neglijat viața lui doar ca să aibă grijă de a mea. M-a dus la cei mai buni doctori, m-a înscris la orice activitate de recuperare posibilă și nu a lăsat pe nimeni să mă atingă atunci când am vorbit pentru prima dată și am țipat că nu vreau să se mai certe legat de unde să stau. Atunci toți au fost atât de șocați și fericiți, au crezut că îmi revin încet, dar de fapt începusem să fiu mai rău. Harry m-a luat la el și mi-a spus că n-o să mă duc altundeva și n-o să aibă grijă de mine altcineva decât dacă îl omoară.

Am căzut în cea mai urâtă depresie din viața mea și am refuzat pur și simplu să mă mai ridic. Am renunțat să mai fac orice altceva decât să mă gândesc la el.

Derek.. Derek a murit în accindet doar pentru că s-a aruncat peste mine când tavanul s-a desprins în momentul impactului. A știut că n-o să supraviețuiască și mi-a salvat mie nenorocita asta de viață. A fost vina mea că el a murit și momentul în care l-am văzut cum își dă ultima suflare a fost momentul în care mi-am dat seama cât de mult l-am iubit. Mi-am dat seama că nu realizasem niciodată cât a însemnat pentru mine și cât de mult l-am iubit.