Fericirea are chipul tău

34

S-au scurs deja două zile de când am luat hotărârea să renunț la copil și cu fiecare minut care trece, cu fiecare oră încep să mă simt tot mai vinovată. Cu toată agitația din jurul meu am uitat complet de toată lumea și căsuța cu mesaje se umple mai repede decât mi-aș dori.

Singurul care știe e Christian și în timp ce mă îndrept spre terasa la care m-a invitat mă întreb cum naiba aș putea să repar o viață, când ea nu a fost niciodată normală sau măcar echilibrată. Încă din liceu am fost un copil problemă și, se pare, n-am scăpat de tiparul ăsta nici acum. În urmă cu câteva săptămâni abia dacă vorbeam cu fratele meu vitreg, iar acum el e singurul dintre toți prietenii mei care știe că sunt însărcinată. Dar, mai mult decât mi-ar plăcea, și eu știu că el a trecut prin ceva asemănător și că mă va ajuta să vorbim. De asta, l-am și sunat azi-noapte, plângând în hohote.

- Dar cine este această minunată femeie care radiază mai frumos decât soarele?

Râde slab și mă bine-dispune și pe mine. Îmi rostogolesc ochii și mimez un ''mincinos mic'', doar cât să auzim noi doi, apoi mă așez lângă el.

- Ce-i cu tine, fato? Mă sperii de nu mai dorm nopțile, mă dojenește.

- Înseamnă că acum suntem doi.

Zâmbetul meu pălește atunci când ochii săi îi întâlnesc pe ai mei și îmi ațintesc privirea la palmele mele care nu încetează să rotească solnița de pe masă. Nici nu mi-am dat seama când am luat-o.

- Cu ce vă pot servi?

Tresar atunci când aud vocea chelnerului și mă uit pierdută la Christian, care îi face semn să îmi aducă o apă.

- Încă nu i-ai spus?

- Ba da.. tocmai asta e problema.

Fac o pauză atunci când mă uit în jur, apoi îmi găsesc forța să mă calmez singură.

- I-am spus și mi-am dat seama că nici el nu e pregătit pentru un copil. Cu atât mai puțin eu. Uite puțin doar cât mi-a luat să îi spun adevărul.

- Theresa, nu tu hotărăști asta.

- A distrus o cameră întreagă, expir cuvintele imediat ce bărbatul din fața mea își termină fraza.

Ochii i se măresc, iar buzele rămân în forma unui ''o''.

- A trântit tot ce i-a venit la mână de toți pereții din casă și nimic din ce i-aș fi spus n-ar fi contat. Nu ăsta e omul pe care mi-l doresc să-mi crească copiii.

Chelnerul reapare la masa noastră, dar de data asta îl privesc în timp ce îmi toarnă apa în pahar. Imediat ce termină se uită direct în ochii mei și îl văd cum înghite în sec, apoi zâmbește slab.

- Vă mai pot ajuta cu ceva?

Dau din cap în semn negativ și îl urmăresc până se depărtează de masa noastră îndeajuns încât să putem reveni la discuția despre Cole.

În mod normal nu aș povesti asta și n-aș cere sfaturi despre ce am de făcut, dar acum chiar nu am nici cea mai mică idee ce ar trebui să fac și el pare singurul care m-ar putea ajuta acum.

- Omul face box, Theresa. La ce te așteptai? Să fie vreun pacifist?

- Clar nu, dar nici să reacționeze așa.

- Poate a avut un motiv întemeiat.

- A avut, dar asta nu justifică nimic, spun pasiv.

Evit să vorbesc despre scena în care tatăl lui Cole e închis din cauza surorii sale și abia dacă mă pot concentra atunci când Christian îmi spune câte ceva.