Fericirea are chipul tău

4

Dacă nu m-aș simți ca ultimul om în momentul ăsta probabil că i-aș spune bărbatului de lângă mine să mă lase naibii în pace și gata, dar acum chiar nu-mi pasă că cel care îmi ține părul în timp ce vomit e fix deșteptul care mă agasează la sală.

- Ești bine?

Tonul vocii îi e cald, poate chiar îngrijorat, iar aroganța pură pe care mi-a arătat-o până acum parcă n-a existat niciodată.

- Da, cred.. o să fiu bine, expir cuvintele când mă ridic.

Mă uit în ochii lui pentru câteva secunde și aștept să facă glume pe seama mea, dar tot ce face e să își dea jos geaca și să o așeze pe umerii mei.

Tresar când degetele lui îmi ating pielea, apoi mă așez pe bordură și el mă urmează în liniște.

- Eu... îmi pare rău, spun și îmi lipesc palmele de frunte rușinată.

- Pentru ce? Se întâmplă și la case mai mari.

Zâmbește slab atunci când mă uit la el pe furiș și pentru prima dată nu simt că îmi omoară toți nervii doar prin simpla lui prezență.

E îmbrăcat într-o pereche de jeanși negri și o cămașă albă care îi ascunde tatuajele , dar care i se mulează perfect pe corp, imitând o a doua piele deja. Părul nu îi e la fel de răvășit ca de fiecare dată de până acum, dar de data asta nu mai e ud din cauza transpirației.

- Vrei să te duc acasă sau să rămânem aici?

Fac o pauză în care mintea mea procesează informația mult prea greu așa că nu mai gândesc ce îmi iese pe gură.

- De ce ești așa de drăguț cu mine?

- Vrei să mă iau de tine? râde slab.

- Nu, cred că nu, zâmbesc. Dar ești neobișnuit de drăguț pentru prima dată și mă gândesc serios dacă nu cumva vrei să mă omori și aștepți momentul potrivit.

Râde și își închide ochii ușor, apoi mă privește fără să îmi dea un răspuns. Îmi analizează fiecare trăsătură și zâmbește atunci când îmi răspunde.

- Promit că voi recupera mâine la sală.

Râdem amândoi și ne petrecem următoarea oră pe bordura din spatele clubului.

Discuțiile dintre noi nu sunt foarte relevante și nici lungi, dar zâmbetul pe care îl afișează aproape continuu îmi dă de înțeles că nu mă urăște chiar atât de tare.

- Îmi pare rău că ți-am stricat seara, spun când niciunul nu mai scoate niciun sunet.

Șatenul se întoarce spre mine și schimbă zâmbetul într-o încruntătură haioasă.

- Despre ce vorbești?

- Păi tu ai venit să te distrezi și din cauza mea stai afară pe o bordură și faci pe dădaca.

I-aș fi spus că pot rămâne singură sau că o să mă descurc, dar adevărul e că nici Harry și nici Noah nu-mi răspund la mesaje și judecând după compania pe care o aveau când am plecat aș putea pune pariu că nici n-o vor face până dimineață. Prin urmare, nici să rămând singură nu vreau așa că el e victima colaterală în toată ecuația asta.

- Nu-ți face griji, oricum nu mă distram așa de bine, minte.

- Sigur că nu, râd și îl lovesc ușor în umăr. De parcă nu am văzut cum umblau fetele după tine de când ne-am întâlnit și cum se uită și acum.

Îi fac semn spre un grup de fete de lângă noi și, deși eu nu le privesc, sunt ferm convinsă că sunetele pe care le-am auzit și remarcile îi sunt adresate lui.

- Sunt sigur că te înșeli.

- Zău? Păi hai să aflăm, spun și mă ridic în picioare.

Mă dezechilibrez înainte să mă întorc spre grupul de fete din stânga mea și, în ciuda protestelor lui, mă trezesc abia când ajung în fața lor, de mână cu șatenul al cărui nume tocmai am realizat că nu-l știu.

- Cum ziceai că te cheamă, colega?

Întreb și clipesc de atât de multe ori încât amețesc, stârnindu-i amuzamentul.

- Cole.

- Uu, ce nume frumos.

Fața i se luminează pentru o secundă, iar când deschid gura toată lumea rămâne blocată.

- Deci fetelor, știu că vă place de prietenul meu cu nume de înger aici, de față, Cole, așa că o să fiu directă și o să vă întreb pe toate un lucru și vă rog să îmi răspundeți sincer. Cât de des v-ați trage-o cu el? Răspuns a, săptămânal, răspuns b, zilnic, răspuns c, în fiecare zi de două ori pe zi.

Fetele mă privesc uimite, iar ochii lor sunt aproape afară din orbite din cauza stânjenelii. Pe de altă parte, Cole pufnește în râs înainte să mă apuce și de cealaltă mână și să mă tragă de acolo, în ciuda nemulțumirii mele puternic manifestate prin tonul mult prea ridicat.

- Hei, voiam să aud răspunsul lor. Puteam paria pe varianta b, dat și c-ul părea o soluție pentru unele dintre ele.

Îi fac cu ochiul, iar el râde în timp ce îmi deschide portiera unui mustang de un albastru petrol.

- Unde mergem? întreb ca un copil atunci când se așează în scaunul șoferului.

- Acasă mergem.

- Ce? De ce? Nu vreau acasă, spun și mă las pe spate cu mâinile adunate în sân și cu o față bosumflată.

- Din păcate va trebui pentru că noua mea șefa e un fel de tiran la nivel înalt și dacă n-o să îmi termin munca la timp mâine o să mă concedieze înainte să clipesc măcar.

- Cred că glumești, spun și mă ridic brusc, amuzându-l și mai mult. Cine naiba muncește sâmbăta?

- Exact, răspunde și pornește motorul. De asta și spun că e un tiran.

- Șefa ta e probabil nefutută.

Cuvintele îmi ies fără să le mai gândesc în prealabil și când îmi pun mâna peste gură Cole începe să râdă de mine pentru a zecea oară în ultima oră.

- În regulă, unde locuiești?

- Ăăă.. nu prea știu.

- Cum adică nu știi?

- Păi știu, dar nu-mi amintesc adresa acum, ridic din umeri când îmi aruncă o privire surpinsă și amuzantă în același timp.

- Și atunci unde te duc?

- N-am nici cea mai mică idee, răspund.

Nu-mi trebuiesc mai mult de treizeci de secunde, de când mă las în scaunul cald, ca să adorm, iar restul e istorie.

Cred că nu trec mai mult de două minute, sau cel puțin așa mi se pare mie, când aud vocea lui Cole pronunțând numele meu, dar nu sunt capabilă să mai deschid ochii nici măcar când mă ridică în brațe.