Fericirea are chipul tău

22

Vineri după-amiază cearcănele de sub ochi lasă la libera înțelegere că n-am dormit prea mult, dar fac tot posibilul să ascund asta cu anticearcăn și fond de ten. Îmi pregătesc rochia pe care o voi purta și, după ce îmi ondulez părul, o trag pe mine leneșă. Pentru prima dată de când îl cunosc pe Cole simt că nu vreau să îl văd, dar sunt conștientă și că e ceva de moment, datorat stării pe care Hero mi-a insuflat-o.

N-am putut să închid un ochi gândundu-mă că poate are dreptate și de fiecare dată când ajungeam la concluzia că trebuie să îmi cer scuze, mă întorceam imediat și mă gândeam că n-am făcut nimic rău și că e vina lui că nu mă înțelege. Nu e corect față de el că am ascuns asta, dar nici față de mine că face din toată povestea asta ceva urât și tot eu să fiu de vină. Sunt de vină că după atâția ani de suferință am reușit să simt ceva pentru cineva și că simt că sunt fericită, în sfârșit? Dacă da, atunci o să rămân vinovată în fericirea mea și cu asta basta.

Termin de retușat machiajul și atunci când vocea lui Harry îmi strigă numele mă uit pentru ultima dată în oglindă și îmi îndrept spatele. Espadrilele mele sunt unicul lucru care îmi răsună în cap și uneori mi-e groază de cât de liniște poate fi în casa asta. Cobor scările și îl văd pe Cole discutând cu Harry și Noah. Râd și par să se înțeleagă chiar bine, dar în câteva minute e imposibil să îmi dau seama dacă așa e cu adevărat sau dacă băieții nu vor să urmeze exemplul lui Hero și să mă supere.

Tușesc pentru a le atrage atenția, dar niciunul nu pare să îmi dea importanță. Se plimbă pe lângă mașinile din garaj absorbiți cu totul de discuțiile despre arcuri și bujii, dar nu îi pot învinovăți pentru că în mod normal aș lua și eu parte la asta. Doar că acum nu pot să fiu atentă la nimic altceva decât la Cole.

Poartă o pereche de pantaloni bleumarin și un tricou alb cu guler, însă pe cât de simplu e îmbrăcat, pe atât de sexy arată. Are părul ciufulit ușor și o atitudine relaxată, iar acum că mă uit mai atent pot să zăresc un nou desen pe brațul lui. Când naiba a avut timp să își facă un tatuaj?

- O să mă mai ignorați mult? le atrag atenția.

Toți trei tresar și se întorc spre mine, dar unca reacție la car sunt atentă e încordarea lui Cole. Pot să observ mușchii brațelor întărindu-se, iar modul în care înghit în sec atunci când se uită la lungimea rochiei mă face să roșesc.

Nu e nimc special, e doar o bucată de material mai strâmtă sus și cloș de la talie până la jumătatea copaselor, dar zâmbetul pe care îl afișează fără ca băieții să observe mă lasă să înțeleg că se uită prin rochie ca și cum n-ar exista.

- Cine poate ignora așa ceva? râde Noah și se apropie de mine.

Își pune mâna în jurul taliei mele exact ca un frate care încearcă să sperie adolescentul venit la ușa lui, însă Cole nu e deloc un adolescent. Privește lung la mâna lui, dar nu schițează niciun gest. Zâmbește atunci când cei doi îi spun că o să îl găsească și în gaură de șarpe dacă pățesc ceva, apoi îmi deschide portiera și mă ajută să mă așez în locul pasagerului.

Căldura Los Angeles-ului e ceva ce mă animă de fiecare dată și profit de liniștea dintre noi ca să închid ochii și să mă bucur de vitamina D din plin. Vocea lui Lewis Capaldi se aude ușor în difuzoare și mirosul lui Cole mă face să mi se strângă stomacul atât de dureros, dar atât de bine.

- Ești în regulă?

Vocea lui mă liniștește imediat, iar mâna care îmi urcă pe coapsă îmi face pielea să se înfierbânte. Se joacă atent cu materialul rochiei, pe care îl ridică ușor, iar degetele lui abia îmi ating pielea în cel mai chinuitor mod posibil.