35

567 43 6
                                    


Nu mă mișc mai bine de o oră din poziția asta, iar cafeaua e deja rece când îmi amintesc că țin cana între palme.

Pentru prima dată de când m-am trezit îmi aduc aminte de Noah și îmi dau seama că n-am mai ajuns la el și probabil m-a sunat disperat. La cum îl cunosc deja m-a dat dispărută lui Hero sau Harry. Sau poate amândurora.

În mod normal în momentul ăsta m-aș închide în casă și m-aș preface iarăși că lumea stă în loc pentru mine. Dar cred că e cazul să accept că nu e așa. Timpul nu stă în loc, iar eu am fost atât de preocupată de propriile-mi probleme încât am uitat să ascult și ce se întâmplă în viețile prietenilor mei. Nici măcar nu i-am mai văzut. Am fost atât de absorbită de mine și nici măcar pentru mine n-am fost în stare să fac nimic bun.

Aleg ca de data asta să îngrop undeva în spatele unei uși drama din viața mea și să mă revanșez măcar față de persoanele pe care încă le mai am. Căci copilul nu îl mai am, la fel cum simt că nici o parte din mine nu o mai am.

Mă forțez să îmi amintesc adresa pe care mi-a scris-o aseară Noah și, în timp ce îmi acopăr fața cu un strat serios de machiaj, cât să acopăr fiecare pată ce ar putea lăsa să se vadă urmele accidentului spun cu voce tare frânturi din ce pot să mai rememorez.

Îmi schimb tricoul de pe mine cu o maletă neagră, pe gât, și păstrez pantalonii de trening ca să îmi acopere picioarele. Îmi pun adidașii și iau o umbrelă, chiar dacă cerul s-a mai înseninat, iar ploaia pare că ar da să se oprească. Caut din priviri un taxi și găsesc, în cele din urmă, un domn care spune că e posibil să știe strada de care îi povestesc.

Păstrez liniștea cât timp domnul mă duce într-un loc în care e oarecum posibil să îl găsesc pe Noah. Încerc să mă forțez să zâmbesc, chiar dacă pe interior simt o durere amețitoare, și sper că în exterior par o actriță mai bună decât sunt în viziunea mea.

- Cred că aici e, domnișoară.

Mă uit pe fereastră la toate blocurile de pe stradă și oftez atunci când îmi dau seama că n-am nicio idee care e blocul. Nici etajul, nici apartamentul, nimic.

- Recunoașteți ceva de pe aici, poate?

Ridic din umeri atunci când bărbatul cărunt se întoarce la mine și cobor ca să pot analiza locul, dar nu cred că am mai fost pe aici în viața mea. Nu recunosc nimic.

Sunt gata să urc înapoi în mașină, dar albastrul electrizant al unei mașini îmi atrage atenția și când îi văd numărul îmi dau seama că e a lui. E mașina lui, doar că are o cu totul altă culoare față de ce știam eu. O fi foliat-o.

- Da, aici e, spun și zâmbesc atunci când îi întind banii.

Mă apropii de mașină și presupun că blocul din fața ei e locul unde stă Noah doar că n-am idee unde exact, iar să sun la fiecare ușă nu pare cea mai bună soluție.

Oftez atunci când rămân fără idei și mă enervez căci nu sunt în stare să îmi aduc aminte nimic altceva din mesajul ăla stupid.

- Să-mi bag.. spun și lovesc cu putere mașina.

O alarmă asurzitoare începe să răsune în jurul meu, iar oamenii mă privesc curioși. Minunat. Mai lipsește să fiu arestată că fur mașini acum.

Mă uit în jur, dar nu am nicio idee care mă poate scoate din belele, iar soneria enervantă nu mă ajută cu nimic.

- Theresa?

Îmi aud numele imediar ce sunetul se oprește, iar când mă întorc îl văd pe Noah cocoțat pe geam.

- Ăăă, din greșeală, spun și zâmbesc fals.

Fericirea are chipul tăuUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum