Fericirea are chipul tău

24

A trecut o săptămână de când n-am mai vorbit cu el deloc și nu a fost zi în care să nu mă gândesc și să reanalizez ce s-a întâmplat în după-amiaza aceea. Mi-am refăcut în minte toate scenariile și mi-am imaginat scena descrisă de el de zeci de ori și de fiecare dată am ajuns să îmi spun că asta e și că nu a fost cu intenție. Și tocmai asta e problema.. Când suntem îndrăgostiți de cineva ajungem în faza în care orice am auzi despre acea persoană se transformă și avem tendința de a găsi scuze și de a ignora orice semnal legat de ceva ce au făcut și de ce ar mai putea face. Iar asta e cea mai mare problemă a mea în momentul de față.. că mi-e imposibil să accept că m-am îndrăgostit.

Mi-a trebuit toată puterea din lume să nu fug atunci când Cole mi-a spus că a băgat în spital un băiat de douăzeci de ani, care ulterior ar fi murit din cauza unei neglijențe din operația pe care o avuse în urma accidentului. Mi-a spus cu ochii în lacrimi și încercând să mă ia de mâini că regretă, că nu a trecut o zi fără să se învinovățească și că mai are și acum coșmaruri cu noaptea aceea. După cinci ani de la accident încă se învinovățește pentru ce s-a întâmplat, chiar dacă a stat în arest șase luni, până s-a dovedit că moartea băiatului nu fusese tocmai vina lui, ci a incompetenței doctorilor.

Am evitat să ajung la birou și am tot spus că nu mă simt bine sau că pur și simplu voi lucra de acasă, dar mi-e imposibil să mai fac asta. Nu pot să dau dracului munca atâtor oameni pentru problemele mele amoroase.

Am scăpat ușor de întrebări pentru că Harry e plecat deja de câteva zile și mai are destul până să se întoarcă din mini-turneul de concerte din Europa, iar Hero nu mi-a mai vorbit de când ne-am certat în fața băieților. Noah a fost singurul care a mai trecut pe aici, dar nu a băgat de seamă prea multe și nici întrebări nu a pus atunci când am evitat subiectul Cole în seara de filme.

E duminică și o vreme superbă, iar eu sunt sătulă până peste cap de stat în casă. Mă ridic leneșă din pat și intru direct în duș. Îmi masez pielea cu gelul de duș și pierd timpul privind fix cum apa îmi lovește carnea și spală orice urmă de stres din exteriorul meu.

Nu zăbovesc mult în fața oglinzii, doar cât să maschez cearcănele și semnele coșurilor care mi-au tot apărut în ultima vreme, apoi trag pe mine o pereche de blugi albaștri și un tricou alb simplu. Mă încalț cu cei mai comozi adidași și mă grăbesc spre garaj.

Profit de noua achiziție a lui Harry, un Chevy Impala în stil clasic, și dau drumul casetofonului pentru a masca gălăgia orașului. Apăs pedala de accelerație și cotesc spre autostradă, iar zâmbetul natural, pe care doar condusul mi-l provoacă, apare instant. Mă simt liberă și,brusc, totul din jurul meu capătă mult mai puțină importanță. Mă concentrez doar asupra sunetului motorului, al volanului care se potrivește de minune în mâinile mele și asupra pedalei de accelerație pe care o apăs tot mai mult.

O jumătate de oră mai târziu, parchez în fața casei părinților mei și mă simt de parcă n-am mai fost aici de ani de zile. Ce-i drept, am tot evitat să mai apar prin zonă. Dar acum e sinurul loc în care am simțit că ar trebui să ajung și în aș putea să mă refugiez fără să fiu găsită.

Nu bat la ușă, nici măcar nu salut angajații care îmi ies în cale, iar menajerei care vrea să îmi anunțe venirea îi fac semn să nu se obosească. Ies în grădină și pășesc lent spre șezlonguri, unde văd lucrurile lui Christian așezate sau, mai bine zis, aruncate.

- Să înțeleg că mai stai și pe acasă uneori? zâmbesc slab atunci când scoate capul la suprafață, din apa perfect curată, și mă privește surprins.

- Așa s-ar părea, zâmbește și el. Ce-i cu tine aici? Mama și tata sunt în delegație.

Îmi dau ochii peste cap pentru că ce pentru ei e delegație, pentru mine s-ar traduce ca verificarea transporturilor de droguri, dar aleg să nu mă cert cu el pentru asta acum. La urma urmei n-am venit pentru scandal.